O dreptate inegală » Luminiţa Paul se întreabă dacă pe ceilalţi ciclişti care au mărturisit că s-au dopat îi va sancţiona cineva

Ne gîndeam că, după ce i se vor smulge de pe umeri epoleţii galbeni ai Tururilor Franţei cîştigate, 7 la rînd, lui Lance Armstrong îi va fi jenă să şi iasă din casă. Că se va ascunde pe o insulă pustie, singura pe care va fi primit din simplul motiv că o va cumpăra cu resturile rămase ale averii sale umflate de Nike şi alţii. Unii ziceau chiar că se va sinucide, exagerare declinată imediat cu o apariţie la Oprah Show. Nimic din toate astea. Lance e acolo, găsibil, identificabil. Lance e căutat şi răspunde la telefon, explicînd, cu cîteva zile înainte de debutul Turului Franţei, că acesta nu se poate cîştiga fără dopaj.

Imediat au venit reacţiile, amestecate, însă una s-a detaşat. Cadel Evans, învingătorul din 2011, spunea că el e dovada vie că se poate. Australianul are reputaţie de taciturn, de om serios, de bun camarad. Parcă l-ai crede. Şi parcă nu. Cînd Lance a apărut în acel show tv n-a făcut-o neapărat pentru a se căi, ci pentru a explica de ce a făcut ce a făcut. De ce a construit o redută a combinaţiilor chimice dintre cele mai aberante, periculoase şi aducătoare de rezultate galbene, roz şi în toate culorile. Cam cum erau creierii lui şi ai colegilor după ce-şi băgau în vene toată farmacia ambulantă, trăind asumat la limita infarctului, a atacului cerebral, a blocajului renal, a stopului respirator.

De ce a făcut? Pentru că voia să cîştige. Cu orice preţ. Şi nu voia să cîştige o etapă sau două. Nici măcar un Tur sau două. Nici măcar cinci, cît aveau Anquetil, Merckx, Hinault şi Indurain. Nici măcar cinci la rînd, ca Indurain. El a vrut şapte. Dacă nu intervenea nu se ştie cine sau ce, ajungea la 8, 9, 10, aberant de mult, aberant de greu de suportat. Pentru că s-a lăcomit, a devenit nesuferit multora. Şi s-a transformat în vînat. Aroganţa lui a adus îndîrjirea urmăritorilor, mulţi chiar compatrioţi ai săi. Nu că n-ar fi trebuit prins, nici vorbă de aşa ceva. Pînă la urmă însă, asta s-a întîmplat nu pe căi sportive, ci prin intervenţia dură a acelor instituţii pe care le vedem pomenite prin serialele americane.

OK, a fost deposedat de tot ce a cîştigat. Numele lui a fost vopsit cu dîre negre pe unde apărea, iar efigia lui grotescă a ars în spaţii publice (foto). Interesant e însă că, după ce toate acestea s-au petrecut, au început să iasă contemporani de-ai săi, cel mai recent exemplu fiind fostul sprinter german Erik Zabel, coleg cu Ullrich la Telekom/T-Mobile, şi să mărturisească... Ce? Că au făcut fix acelaşi lucru. S-au îndopat cu EPO, steroizi, hormoni şi ce mai era în menu. Acum, că diavolul a fost răpus, dracii cei mici pot să-şi spună spăşiţi păcatele identice. Explicaţia era că "toată lumea se dopa, toată lumea lua". Îi va lua cineva lui Zabel cele 12 etape cîştigate în Turul Franţei? Încă nu s-a auzit nimic în sensul ăsta. Intră la pierderi colaterale, la sacrificii necesare.

În 1903, cînd a debutat Le Tour, o etapă-mamut, Paris-Lyon, s-a parcurs în 15 ore şi 16 minute şi a fost urmată de trei zile de pauză. În anii '60, un Bruxelles-Dunkerque se făcea în 8 ore şi 40 de minute. În 1986, anul unei victorii a lui LeMond, contestatarul lui Armstrong, găseam etape plate parcurse în 7 ore. Anul acesta, 228,5 kilometri au fost răpuşi de Cavendish în 5 ore şi jumătate. Ştiu, nu înseamnă nimic, sînt doar nişte cifre. Dar dacă în anii '90-2000 era nevoie de asemenea combinaţii pentru a cîştiga, de ce azi s-ar putea triumfa doar cu apă îmbunătăţită cu zinc şi magneziu? Aş vrea să-i cred pe Evans şi Froome şi nu pot. Şi mă gîndesc, din nou, pe de altă parte, cît de ipocriţi sîntem şi noi cînd pretindem ca rutierii să alerge ca focul doar cu apă îmbunătăţită. Undeva, pe parcurs, cineva a ieşit în decor.