Halep a avut o vară incredibilă, cu 4 titluri şi "optimi" la US Open. Pentru multă lume e o descoperire recentă. Va rămîne şi una consecventă?
S-a oprit luni noapte - la noi, la New York era încă după-amiază - în optimile de finală de la US Open. Cea mai bună performanţă a ei într-un turneu de Mare Şlem. Mai mult ca sigur, doar un început. S-a oprit pentru că aşa s-au aranjat lucrurile undeva, într-un context greu de prevăzut, determinat de un complex de factori: vreme, noroc, oportunitate. Dacă meciul Simonei cu Pennetta nu s-ar fi întrerupt la 2-6, 5-4, 40-30 şi serviciul pentru româncă, probabil că renaşterea ei s-ar fi rotunjit.
A existat acolo, la un moment dat, o minge cîştigată la fileu care a eliberat deopotrivă un zîmbet şi o tonă de relaxare. Şi ea şi-a amintit cine este şi ce poate. Dar a venit ploaia. Ghinion, teribil ghinion! La reluare, experienţa adversarei a învăţat-o că şansele s-au refăcut complet şi miraculos, cu ajutorul unor nori sparţi. Lipsa Simonei de experienţă a împins-o să şovăie. Nu e mare lucru, se întîmplă, totul face parte din procesul de învăţare, un clişeu nou-nouţ pe care îl vom auzi şi folosi abundent în perioada următoare.
Optimi de finală... Se simte un iz acru de dezamăgire sau e doar o impresie? Multă lume a descoperit-o pe Simona Halep anul acesta. Începînd de la titlul cucerit la Nürnberg, cînd suna febril întrebarea "Dar cît de important e turneul ăsta?", şi continuînd pînă cu cîteva zile în urmă. Tot mai multă lume o descoperă. E bine, de fapt, asta e şi ideea: ca oamenii, publicul, fie el supercunoscător sau dimpotrivă, să afle, să ştie, să poată aprecia. Cu cît mai numeros, cu atît mai bine. Problema apare cînd această admiraţie se naşte în pofida a ceva sau a cuiva. Cînd se împunge cu degetul ca să justifici o opţiune personală. "Aflăm şi noi acum de ea... merită atît... n-a băgat-o nimeni în seamă...". Ei bine, nu e deloc aşa!
Spune ceva data de 7 iunie 2008? Da, ar trebui să spună! E vorba despre ziua în care Halep cucerea trofeul la Roland Garros pe tabloul junioarelor, după o finală cu Elena Bogdan. N-a fost uşor. 6-4, 6-7 (3), 6-2, dar ceva a strălucit atunci în mod deosebit la fata de nici 17 ani. 2 mai 2010? Prima finală din carieră la senioare, la Fès, pierdută la Iveta Benesova, după ce venise din calificări. 24 aprilie 2011? A doua finală, tot la Fès, tot venind din calificări, pierdută la Alberta Brianti. În acelaşi an ajungea în turul 3 la Australian Open şi îi lua un set Serenei la Wimbledon. 27 mai 2012? A treia finală, prima de categorie Premier, la Bruxelles, pierdută în faţa Agnieszkăi Radwanska, avînd o coapsă strîns bandajată. Toate aceste repere au fost marcate. Şi altele. Sferturile, semifinalele, cînd au fost atinse.
Pentru multă lume, Simona a început să existe cu adevărat doar după ce a cîştigat ceva. E bine şi aşa. Dar nu există neapărat vinovaţi pentru asta. E ca şi cum ai spune "Te-aş fi iubit mai de mult dacă mi te arăta cineva, dacă îmi atrăgea atenţia asupra ta". Uneori e vorba de opţiunea proprie, de a vedea sau nu ceva. Sau de a-l vedea într-un moment convenabil, de culme. Multă lume a descoperit-o zilele acestea pe Simona Halep. Şi multă lume a confiscat-o deja, cînd, cred, ar fi frumos să admirăm pentru că vrem să admirăm, deoarece cineva merită asta şi nu în ciuda altcuiva. Şi ar mai fi frumos ca aceeaşi multă lume să nu apeleze la cutia cu clişee negative cînd vor veni şi înfrîngeri. Pentru că vor veni. E un proces de învăţare.
{{text}}