Luminiţa Paul despre regresul handbalului românesc » Liga pe bucăţele

Mă anunţă o prietenă, cu o scînteie de disperare în ochi, că pleacă Polo Garage din România. "Uite, asta asta mi-am luat-o de acolo cu 89 de lei!", spune ea, netezind poalele cafenii ale bluzei. O dată trecută sperietura, rămîn o clipă suspendată, apoi răsuflu uşurată. "Ah, doar asta era?". Am luat, cu strîngeri de portofel, doar vreo două chestii de-a lungul timpului din respectivul magazin şi am fost mai supărată cînd au lichidat afacerea de aici cei de la Debenhams. Chestie de finanţe. Apoi realizez, speriată brusc din nou: "Stai puţin, nu e deloc bine dacă pleacă Polo Garage!". E un pas înapoi. Înseamnă întoarcerea cu ani buni, vreo zece, în urmă. Semn de instabilitate, de nesiguranţă, de neîncredere. Nu, nu e deloc bine.

Pare să fie însă un trend amar al acestor zile. Pierderea rapidă, poate definitivă, a unor lucruri cîştigate cu greu. O vedem în sport aproape zi de zi, o acompaniem cu senzaţia de neputinţă, o garnisim cu amintiri recente. Săptămîna trecută, Cristina Neagu a marcat 6 goluri, cele mai multe, pentru echipa ei actuală, Buducnost Podgorica. E golgetera team-ului după 3 meciuri. Oana Manea (foto) şi Talida Tolnai sînt titulare la Krim Ljubljana, în al cărei lot se află şi Patricia Vizitiu.

Este, şi aceasta, un soi de întoarcere în timp. De-a lungul ultimilor 12 ani, trei handbaliste române au cucerit Liga Campionilor. De fiecare dată jucînd la echipe din străinătate. Luminiţa Huţupan Dinu a ţinut trofeul în braţe în 2001, 2002 şi 2003, prima şi a treia oară pentru Krim, a doua cu Kometal Skopje. Cristina Vărzaru are şi ea 3 victorii, 2006, 2009, 2010, toate cu Viborg, iar Carmen Amariei două, 2005 şi 2007, pe cînd juca la Slagelse. Erau anii dinaintea consolidării acelui Oltchim capabil să se bată, la rîndu-i, la triumful în Ligă. Erau anii bucuriilor individuale, dulci, sclipitoare, dar risipite, necoagulate.

Apoi a fost Oltchim, cu finala jucată în 2010 şi semifinalele din 2009, 2012 şi 2013. Apoi Oltchim s-a destrămat. Acum, România e reprezentată în competiţia supremă a cluburilor de  HCM Baia Mare, echipă tînără, care acum se construieşte pentru un eventual prestigiu de atins în următorii - destul de mulţi - ani şi care a absorbit deja în lotul său pe cîteva dintre jucătoarele fostei campioane. E greu pentru ele, pentru toate, deşi ambiţia e mare şi concurenţa şi mai şi. Va trece vreme bună pînă cînd acolo va exista - dacă va fi aşa - o şansă de a se bate pentru trofeu.

Nu ştiu dacă pleacă într-adevăr Polo Garage din România. Pînă atunci - dacă va fi aşa sau nu -, înapoi la eventualele bucurii individuale. Să vedem ce fac Neagu, Manea şi celelalte. Să vedem dacă se pot apropia de cupă. Sezonul acesta. Sau la anul. Sau peste alţi doi. Aşteptare, tensiune, emoţie, toate disipate. Pentru că alta, inimaginabil mai mare, mai densă, mai fierbinte, e senzaţia cînd o echipă întreagă a ta poate obţine un rezultat mare. Încă ceva ce am pierdut, cel puţin deocamdată.