Lost in Translation » Luminiţa Paul despre cum a ajuns engleza limba de casă a tenisului şi un moment amuzant cu Rafa Nadal

Asemenea momente trebuie preţuite. Iată: de cîteva zile, Nadal şi Djokovici se află în America de Sud, într-un turneu demonstrativ. În Chile, s-au întîlnit cu recent retrasul Davíd Nalbandian pentru a participa la o altă retragere oficială anunţată cu puţin timp în urmă, cea a lui Nicolas Massú, dublul campion olimpic de la Atena. La conferinţa de presă, uitînd de loc şi de context şi acţionînd în temeiurile unei rutine deja bine conturate, Rafa a început să vorbească în engleză.



Imediat, Nalbandian, bunul lui prieten, l-a corectat: "Decilo en español, boludo!". Adică: "Spune în spaniolă, tîmpitule!". Cu menţiunea că a-i spune cuiva apropiat "boludo" este egal cu a-l numi "tîmpit" cu afecţiune, într-un mod amical. La rîndul lui, Nadal a reacţionat prompt, printre hohotele de rîs zgomotoase şi cvasiunanime: "Ah, scuze, la naiba, o să zic în spaniolă! Problema e că engleza e ca limba mea maternă!".



Ei, da, iată unde s-a ajuns. N-o vorbi Rafa engleza perfectă, nici pe departe, dar şi-a perfecţionat-o mult faţă de acum cîţiva ani, cînd abia lega două cuvinte şi adăuga un "no" întrebător aproape obsedant după fiecare propoziţie. Încă păstrează puternicul parfum al accentului şi acea lentoare în exprimare care dispare în clipa în care începe să vorbească în spaniolă. N-are fluenţa lui Nole, şi el un pic grevat de accent, aşa cum nici unul dintre ei nu deţine debitul, vocabularul şi iscusinţa lui Federer, care e capabil să vorbească excelent în germană, franceză şi engleză. Toţi însă, ca şi ceilalţi jucători şi jucătoare de top, au ajuns probabil să vorbească uneori mai mult în engleză decît în limbile lor de bază.





Îmi vin în minte primele ediţii ale turneului ATP de la Bucureşti, în urmă cu 18-20 de ani, cînd aproape nici o conferinţă de presă nu se putea desfăşura fără translator. Chiar şi banalele "Hello" şi "Thank you" erau foarte puţin rostite. Lumea, oamenii, jucătorii au evoluat mult în sensul globalizării, dar şi al unei anumite dezvoltări personale. La 14 ani, Roger a trebuit să înveţe temeinic franceza, după ce a început să se pregătească la Centrul Naţional din Ecublens, în partea franceză a Elveţiei. Nole a trebuit să înveţe germana cînd a mers, la 12 ani, la München, să se antreneze la academia lui Niki Pilici. Chiar şi pentru Rafa s-a petrecut ceva oarecum asemănător: el a trebuit să înveţe spaniola pentru că acasă a crescut vorbind în catalană.



Pînă la urmă, nu e rău deloc. Să ne imaginăm un pic ce s-ar fi întîmplat cu ei dacă nu s-ar fi apucat de tenis şi ar fi urmat cariere apropiate celor ale părinţilor. Djokovici ar fi condus restaurantul de pizza şi clătite al familiei. Nadal ar fi lucrat la compania de geamuri şi ferestre a tatălui. Federer ar fi fost un elegant distribuitor de medicamente. Tenisul ar fi fost altfel, mult mai sărac şi mai lipsit de rivalităţi, de scînteie, de o cultură a efortului. Iar ei, făcînd tenis, şi-au lărgit viaţa, preocupările, şi-au descoperit pasiuni, au învăţat şi alte lucruri. E un cîştig reciproc, pînă la urmă. De aceea, faza din primele rînduri merită un zîmbet. Pentru umorul stereotipului şi naturaleţea replicii. Or fi ei robotizaţi, dar nu de tot.



P.S. Dintre toţi, se pare că Andy Murray n-ar fi avut loc de întors. N-avea cum să nu ştie engleză, chiar şi scoţian fiind, iar cu mama antrenoare de tenis...