John McEnroe vrea să nu mai existe proba de dublu în tenis. Uitînd că a fost lider mondial şi că are 71 de titluri în palmares.
"Dublu - de ce încă se mai joacă? Mă uit şi-mi spun: «Ce e asta? Nici nu recunosc despre ce e vorba. Nu ştiu ce aduce dublul pentru tenis. E vorba despre tipi lenţi, care nu sînt suficient de alerţi ca să joace la simplu. Ar fi mai bine, şi nu vreau să jignesc pe nimeni, să nu mai avem dublu deloc şi să investim banii economisiţi în acei tipi care chiar au o poziţie bună în sport. Să se joace mai mult simplu!".
Cuvintele acestea dure, tranşante, aproape verdictuale, apărute în Times of London, sînt îndulcite un pic doar de acel "şi nu vreau să jignesc pe nimeni". Ele aparţin lui John McEnroe şi nimănui altcineva. Omul care a cucerit în cariera sa 71 de titluri de dublu, între care 9 de Mare Şlem plus unul la dublu mixt, în 1977, singura dată cînd a pus mîna pe un trofeu oferit la Roland Garros.
Omul care a fost, bineînţeles, numărul unu mondial la simplu, dar şi la dublu. Dacă pe tronul de simplu a petrecut 170 de săptămîni, pe cel de dublu cu 100 mai mult, iar cei care se pricep l-au decretat "cel mai bun jucător de dublu din toate timpurile".
Aşa că nu e ca şi cum Mac ar putea avea ceva împotriva acestei probe din tenis doar aşa, din frustrare, ciudă, invidie sau mai ştiu eu ce. McEnroe e cel care a revenit în 2006 în circuitul ATP, la 47 de ani, de ce oare? Pentru a şoca, pentru a arăta că nu degeaba are abdomenul la fel de plat şi de lucrat - mă rog, aproape - ca al lui Rafa, pentru a stîrni din nou o dezbatere în jurul lui.
A făcut-o, desigur, pe un tablou de dublu, la San Jose, alături de suedezul Jonas Bjorkman, şi el considerat unul dintre imenşii jucători ai istoriei în această specialitate. Cei doi au cucerit atunci titlul, o pălmuţă menită să înroşească obrazul mult mai tinerelor perechi învinse pe parcurs. Dar atît, a fost o minune mică şi convenabilă.
Şi atunci, de ce e McEnroe atît de drastic cu o zonă a tenisului care i-a oferit atîtea clipe de bucurie? Pentru că nu mai există un jucător care să poată fi, concomitent, de preferat, lider mondial şi la simplu, şi la dublu? Pentru că dublul a devenit refugiul "loser"-ilor de la simplu, cum subtil îi numeşte Mac, al celor mai puţin rapizi, mai puţin rezistenţi?
Dar oare nu s-a schimbat tenisul radical faţă de anii '80, cînd el era numărul unu mondial. El şi Bjorn Borg, şi Jimmy Connors, şi Ivan Lendl? Ba da, e altă viteză, altă forţă, alt tip de efort, mult mai complex şi mai prelungit. Aşa cum e altă pregătire, de asemenea mult mai elaborată, în spatele acestui tenis.
Sînt lucruri pe care John McEnroe, comentatorul de la BBC, le-a remarcat mereu. Iar tipii de la dublu nu procedează altcumva. Muncesc imens pentru a putea face faţă pe teren. Nu sînt rapizi? Poate, dar au, în schimb, acea aciditate a reflexelor la fileu, acea spontaneitate a deciziilor, acea luciditate comprimată pe care o permit doar fracţiunile de secundă.
Poate că dublul nu aduce prea multă noutate, deşi nu e aşa, dar păstrează într-un sport individual acel spirit de echipă, acel aer familial, acea senzaţie adusă doar de lucrurile făcute împreună cu cineva, dorinţa de a împărţi, de a nu te bucura singur. Într-o lume care parcă devine tot mai individuală, mai solitară, acesta e un fragment de normalitate. Să nu-l pierdem din pricina unei declaraţii teribiliste, chiar venită ea din partea unei legende. Tot teribilistă rămîne.
{{text}}