Mai mulţi jucători de top şi-au angajat foşti campioni de Mare Şlem ca antrenori. De ce acest trend? Mai mult pentru minte decît pentru braţ.
Cînd prezentul nu mai e suficient, iar viitorul e inaccesibil, o raită prin trecut poate fi de folos. Aşa se pare că au considerat cîţiva dintre jucătorii de top ai momentului, care şi-au adus în loje un întreg Hall of Fame al tenisului. Andy Murray (foto) e deja un veteran sau, mai degrabă, dacă acceptaţi termenul şi nu reînvie amintiri cu cravate roşii, pionierul acestui curent. Au trecut deja doi ani de cînd enigmaticul, niciodată zîmbitorul Ivan Lendl a intrat în numeroasa echipă a scoţianului. Pentru Murray a fost o imixtiune de succes, tradusă prin două titluri de Mare Şlem, US Open 2012 şi Wimbledon 2013, ultimul împlinind visul vechi de 77 de ani al unei naţiuni. Şi încă un lucru: implicarea lui Lendl a adus un progres remarcabil, necesar în atitudinea lui Andy. Probabil ceea ce a făcut diferenţa.
Acum, numărul foştilor campioni de Mare Şlem angajaţi de jucătorii importanţi a crescut. Novak Djokovici a apelat la Boris Becker - fost numărul 1 ATP, 6 titluri de Mare Şlem - , limitînd prezenţa lui Marian Vajda alături de el. Roger Federer l-a angajat pe Stefan Edberg - fost numărul 1 ATP, 6 titluri de Mare Şlem - pentru 10 săptămîni în 2014. Richard Gasquet l-a adus în echipa sa pe Sergi Bruguera - fost numărul 3 ATP, 2 titluri de Mare Şlem. Kei Nisihikori a apelat la Michael Chang - fost numărul 2 ATP, 1 titlu de Mare Şlem. Marin Cilici s-a orientat spre Goran Ivanisevici - fost numărul 2 ATP, 1 titlu de Mare Şlem.
E o mişcare interesantă, dar dificil de explicat. Asta pentru că toţi cei de mai sus sînt jucători aşezaţi, cu stilul bine definit, cu tehnica însuşită. "Nu vom face nici o schimbare majoră pentru că am sentimentul că sînt deja un jucător complet", dizolvă dilema Djokovici. Şi atunci, de ce? Scriitorul japonez Haruki Murakami scrie undeva că "oricine se îndrăgosteşte caută, de fapt, bucăţi pierdute din propria-i viaţă. E ca şi cum te-ai întoarce într-o cameră cu amintiri dragi". Valabil poate şi pentru alegerile de mai sus.
Pentru Federer, Edberg a fost unul dintre idolii copilăriei. Nishikori şi Chang se aseamănă ca statură, ca anduranţă. Cilici şi Ivanisevici de asemenea, doar că adăugînd cîţiva centimetri buni. Gasquet regăseşte la Bruguera apetitul pentru zgură.
În continuare, combinaţia Djokovici-Becker pare cea mai stranie. Dar tot Novak ne salvează: "Nu o să încep să joc serviciu-voleu fiindcă n-am făcut asta niciodată. L-am chemat pe Boris pentru că a fost numărul unu mondial, a cîştigat şase turnee de Mare Şlem şi cred că am nevoie de un jucător legendar care să mă ajute să înţeleg ce trebuie să fac în unele situaţii particulare, mai ales în fazele finale ale turneelor mari. Ca să am avantajul mental".
Deci asta era! Şi aceasta pare să fie explicaţia în toate cazurile. Prezenţa foştilor mari e pentru mental, nu pentru tactică şi, cu atît mai puţin, pentru tehnică. Toţi cei de mai sus vor să găsească inspiraţia, tăria, soluţiile care au funcţionat în cazul legendelor. De aceea e bun trecutul. Pentru eroii lui şi pentru poveştile lor. Pentru experienţa lor. Pentru trăirile lor, care mai pot fi de folos altcuiva. Altcuiva valoros. Acum am înţeles!
P.S. În acelaşi timp, actualul lider mondial, Rafa Nadal, a anunţat că n-are de gînd să renunţe la unchiul Toni, singurul antrenor pe care l-a avut vreodată. "După părerea mea, depinde mult de jucător, depinde pe cine vrea lîngă el. Oricum însă, trebuie să crezi în antrenor, să crezi că lucrurile pe care ţi le spune sînt corecte. Pînă la urmă, tenisul e un sport simplu". Simplu cînd nu e complicat. Sau poate oamenii îl fac aşa. Şi cei care îl joacă, şi cei care privesc.
{{text}}