Na Li a cîştigat la Australian Open şi a oferit lumii o mostră de discurs sincer, amuzant, neinhibat
A privit lumea preţ de o oră şi mai bine cu o uitătură fixă, anxios-perplexă. Lumea ei mică, cu miezul de dimensiunile unui teren de tenis şi graniţele în tribună. La marginea celei de-a doua victorii de Mare Şlem din carieră, Na Li a găsit teama, încordarea, grimasa. E ciudat, nu? Doar fusese acolo deja, acum mai puţin de 3 ani, săltînd o cupă deasupra capului, la Roland Garros! Niciodată însă nu e la fel, spun păţiţii, şi nu e la fel pentru toată lumea. Există acel şarpe viclean numit presiune care ţi se pune pe umeri, îţi sîsîie în ureche şi te strînge apoi un pic de carotidă. Trebuie să ştii cum îl dai jos de pe tine.
Pînă la urmă, chinezoaica a reuşit. În finala de la Australian Open, în care se găsea pentru a treia oară în carieră, cu trofeul zîmbindu-i din apropiere, şi-a înfrînt crisparea. A înlocuit-o cu acele lovituri care lasă uimit orice adversar. Un lung de linie aici, un cros dincolo, un retur care face hard-ul să sfîrîie, deşi au trecut zilele cu 42 de grade Celsius la Melbourne. Spre finalul meciului cu Dominika Cibulkova, cînd spaima se disipase aproape complet, Na Li a şi construit frumos, precis, arătînd de ce merită să fie acolo, la cîteva puncte de locul 2 în lume.
Ce a urmat însă, dincolo de lacrimile de bucurie, o defineşte pe Li ca persoană. Cînd meciul se termină, cînd laşi racheta deoparte, cînd nu te gîndeşti la următorul antrenament, cînd poţi zîmbi liber... ce se întîmplă atunci? Îţi laşi personalitatea să se reveleze, cum a făcut Na Li la festivitatea de premiere, cu discursul ei proaspăt, amuzant, sincer.
Acum cîţiva ani, era rebela chinezoaică: îşi vopsea părul roşcat, îşi făcuse un tatuaj într-un loc vizibil, deasupra sînului stîng, şi se desprinsese de federaţia din ţara ei, care îi oprea 65 la sută din cîştiguri.
Astăzi, Li e o femeie bogată (totuşi, a ţinut să-i adreseze un îndemn suplimentar agentului: "Max, make me rich!"), independentă şi naturală. A învăţat mai multă engleză, se exprimă mai bine, iar umorul ei e pur, genuin, lipsit de ipocrizie. Ne tot plîngem de absenţa personalităţilor puternice din sport, din tenis în particular, din tenisul feminin în special.
Mic paradox: am vrea mai multă confruntare, de genul declaraţiilor bătăioase dinaintea unui meci de box, dar, în acelaşi timp, parcă nu ne plac accentele de mahala într-un sport atît de elegant.
Şi atunci, ce mai rămîne? Cred că umorul e întotdeauna o variantă bună. Şi naturaleţea. Na Li le are pe amîndouă.
{{text}}