Cînd accidentările vin peste tine, te poţi opri să-ţi revii? Unii da, alţii nu.
Acum 3-4 ani, Alexandra Dulgheru şi Rafa Nadal aveau nişte lucruri în comun. Întîi, benzile ce le susţineau genunchii suferinzi, din ce în ce mai late şi mai strînse. Apoi, durerile care, la început, veneau şi plecau, cu care au învăţat să trăiască şi care, pînă la urmă, s-au statornicit acolo, în carnea şi oasele lor, zi de zi, precum cafeaua cu lapte de la micul dejun. Şi apoi vizitele la clinica din Vitoria a lui Mikel Sánchez, medicul care l-a tratat inclusiv pe regele Juan Carlos I pentru o problemă la umăr.
Aşa e sportul, nu? Sportul profesionist adică. Nimeni nu scapă de accidentări. Imaginea muşchilor atractiv conturaţi e coperta lucioasă a unei realităţi care are în sumar şi o parte mai puţin sclipitoare. Cea a muşchilor obosiţi, a umerilor dislocaţi, a genunchilor dureroşi, a şoldurilor deplasate, a gleznelor fragile împachetate în atele, a spatelui înţepenit. Nimeni nu scapă de ele.
Nu există reţetă. Nu există tipare: dacă te cheamă Juan Martín Del Potro, ai 1,98 metri şi ţi-ai petrecut extrasezonul în sala de forţă, lucrînd cu greutăţi, şi afară, asudînd în jocuri de mobilitate cu mingiuţe zglobii, nu înseamnă că eşti indestructibil. Încheietura sau, de fapt, articulaţia pumnului tău drept încă poate ceda sub povara propriului forehand puternic. Şi chiar asta s-a întîmplat.
Tot ce poţi face e să încerci să te protejezi. Cum simţi că e ceva rău "in progress", să te opreşti şi să nu laşi lucrurile să se agraveze. Cum a făcut toată viaţa Roger Federer, lăsînd impresia că nu se accidentează niciodată. În realitate, el i-a acordat corpului său timp să respire, să se odihnească, să se regenereze. Abia în ultimii ani a început şi el să dezvăluie mononucleoza, infecţia pulmonară, problemele cu spatele.
Dar poate oricine să procedeze aşa? Nu. Există accidentări care apar pentru că nu-ţi poţi permite să te opreşti. N-ai luxul de a-ţi asigura viaţa vreme de luni bune lipsite de activitate. Nu-ţi dă mîna să pierzi puncte pentru care ai muncit din greu cu un an înainte. Nu poţi evita presiunea celor din jur, care te împung să tragi de tine, să mai mergi la un turneu, că e păcat, uite ce premii au, cîte puncte sînt în joc! Încă un pic, doar cîteva zile, un sezon, şi durerile sapă şi n-ai timp sau poate nici răbdare să-ţi tragi sufletul.
Alexandra a jucat mult timp cu genunchii dureroşi. Injecţiile doctorului Sánchez au acţionat bine o vreme, dar pînă la urmă s-a ajuns la operaţie şi la o recuperare lentă, complicată şi de o stricteţe îngrozitoare. Rafa s-a oprit, de două ori în carieră, pentru luni bune, tocmai pentru a nu ajunge la cuţit. De fiecare dată s-a întors puternic, cu corpul odihnit. Şi tot a avut ezitări la început, a trebuit să reînveţe cum e să te afli pe teren, să cîştigi meciuri, turnee.
Pentru Piti e şi mai greu. Ea vine de mult mai departe. În clasament, în primul rînd. Are un drum bolovănos de străbătut, pe care a fixat zilele acestea o bornă portocalie: "sferturile" de la Florianopolis. Nimeni nu ştie, nici măcar ea, ce va fi în continuare. Joi noapte a abandonat cu probleme în zona lombară. Un lucru ştie însă sigur: că va încerca din toate puterile să revină acolo unde a fost, între primele 30 de jucătoare ale lumii. Aşa e ea, ambiţioasă. Şi cu mare putere de a îndura. O calitate care poate avea, pînă la urmă, două tăişuri.
{{text}}