La 40 sau chiar 50 de ani de la titlurile mondiale ale "naţionalei" de handbal, savoarea încă există. Prezentul n-are replică.
"Plecam la 7:00 dimineaţa de la Obor cu tramvaiul 21. Îl schimbam la Kogălniceanu cu troleibuzul 85, apoi mai luam tramvaiul 8 pînă-n Ghencea. Antrenamentul începea la 9 jumate, dar, de obicei, ajungeam pe la 8:55-9:00. Ploaie, vînt, ninsoare, căldură, nu conta, în fiecare zi făceam acelaşi drum". Amintirea îi aparţine lui Ştefan Birtalan, dublu campion mondial la handbal masculin, în 1970 şi 1974, cu "naţionala" României.
Şi maşina? Ce maşină? Din acea echipă care era cea mai bună din lume doar Cristian Gaţu avea aşa ceva. O Dacie. Interesant şi amuzant însă, căpitanul nu avea şi carnet, aşa că volanul stătea în mîinile coechipierului Gheorghe Goran, iar automobilul căpătase numele de alint Gica, după diminutivul şoferului ei consacrat.
Aceeaşi maşină apare şi în episodul savuros rememorat de Radu Voina. Vrînd să fugă într-o seară din prelungitul cantonament de la Snagov, îmbrăcaţi în costum, frumos pieptănaţi şi bărbieriţi, handbaliştii au fost surprinşi chiar de antrenorul Nicolae Nedef în timp ce împingeau vehiculul pe întuneric. "Vrem să-i ascundem maşina lui Gaţu", au încercat ei să-l păcălească. "Bine, mă băieţi, în costum o ascundeţi voi?". Ouchhh!
Era vremea, spune acelaşi Voina, mustăţilor şi perciunilor, nu însă şi a pletelor ori a obrajilor năpădiţi de barbă. Era vremea, îşi aminteşte Birtalan, unui premiu de 10.000 de lei pentru titlul mondial, din care au rămas cu cîte 4.000, fix pentru un televizor Opera şi un frigider produs de celebra fabrică de la Găeşti.
Era vremea altui handbal, e adevărat. Un handbal în care un jucător excepţional, dar de 1,70 metri, precum Cristian Gaţu, ameţea o întreagă echipă adversă. Şi în care Birtalan, la 1,96 metri, era farul conturat de la mare depărtare. Nu are rost să desenăm comparaţii între jocul de atunci şi ceea ce vedem azi pe terenuri, cînd forţa şi viteza îl fac cîteodată atît de intens încît doare la privit.
Altceva străbate din amintirile developate lui Marian Ursescu, cu umor, nostalgie şi dreaptă mîndrie, de campionii mondiali. Un simţ al solidarităţii care azi e greu de găsit pînă şi pe la tîrgurile cu mărfuri vintage. O complicitate amuzantă, caldă şi preţioasă. Sportul de azi, ca lumea întreagă, vibrează fin într-o formă de egoism (sau poate egocentrism?) rafinat. Pare că, într-un fel, cu cît sînt mai diversificate distracţiile - ei aveau plicticoasele rummy, table, şah şi cărţi, azi există cluburile -, cu atît e mai mare izolarea. Îmi vine în minte un vers de cîntec, "Tanta soledad, todos conectados".
Lumea a evoluat tehnologic şi s-a chircit sufleteşte. Şi nu e cale înapoi. Nicicînd nu va mai fi o maşină Gica. Televizoarele Opera s-au minimizat într-un smartphone. Căştile sînt mereu pe urechi. Vrem să fim singuri, să ne concentrăm. Căutăm un foşnet de ziar şi găsim semnalul unui SMS.
Să nu uităm însă ceva. Săptămîna trecută s-au împlinit 40 de ani de la ultimul titlu mondial cucerit de România la handbal masculin şi 50 de la al doilea. Pe atunci erau cei mai buni de pe Planetă. Aveau perciuni, mustăţi şi se înjurau prieteneşte, fără ciudă. Erau autentici. Nu e cale înapoi. Nici nu poate fi. Nici nu trebuie să fie. Doar să nu uităm. Şi să nu dispreţuim. Atît.
{{text}}