5 concluzii după Paris-Roubaix » De la maşinăria John Degenkolb, la tactica lui Tom Boonen şi Fabian Cancellara

Olandezul Niki Terpstra s-a impus în Paris-Roubaix, la capătul unei acţiuni de 7 kilometri, care a lăsat în urmă oameni precum Fabian Cancellara, Tom Boonen, Sep Vanmarcke sau Bradley Wiggins. Odată reaşternut praful peste pavate, încercăm să tragem 5 concluzii după Regina Clasicelor:

1. John Degenkolb, soldat universal. Lupta pentru supravieţuire înseamnă evoluţie. Principiul lui Darwin se oglindeşte şi în ciclism, acolo unde dominaţia vînătorului Mark Cavendish a dat naştere unei generaţii germane de sprinteri cu abilităţi incredibile. După ce Andre Greipel a dus o evadare solidă în ediţia trecută de Paris-Roubaix, acum a fost rîndul lui John Degenkolb să împingă aşteptările. Masivul rutier al celor de la Giant-Shimano a arătat că are apetit pentru pavate, pare construit să reziste pe drumurile devastate ale unei astfel de competiţii şi are, de departe, cel mai puternic sprint al pretendenţilor. În jungla din Roubaix, sînt argumente suficiente pentru mai multe victorii în viitorul apropiat.

2. Lui Sir Bradley Wiggins îi plac provocările. La început, a fost persiflat de Fabian Cancellara, care i-a aruncat o profeţie necavalerească în faţă: "Poate să participe, oricine poate, poate să vină şi Nairo Quintana". 245 de kilometri de kilometri mai tîrziu, Wiggo conducea goana pe Carrefour de l'Arbre şi realiza joncţiunea cu elveţianul, cînd mai erau 10 kilometri înainte de final. În sprintul de pe velodrom, cîştigătorul din Turul Franţei 2012 a ieşit în faţa lui Tom Boonen, pe poziţia a noua. Ultimul rutier care a cîştigat Turul Franţei şi a îndrăznit să ia startul în Iadul Nordului a fost Greg LeMond, în 1992, deci incidenţa unui asemenea eveniment este odată pe generaţie. Pentru demonstraţia de forţă şi încăpăţînare, Wiggins merita 10 stele agăţate în piept. Britanicul a arătat că dacă e entuziasmat de ceva, dacă iese din moleşeala lipsei de obiectiv, atunci merită supravegheat în orice circumstanţe.

. Da, Niki Terpstra a salvat sezonul pentru belgieni. Şi da, Omega a avut trei rutieri în top 10, ceea ce nu ştiu exact de ce este considerată o mare mîndrie. Totuşi, Boonen a avut picioarele pentru o a cincea piatră de Roubaix, după cum s-a răstit la un jurnalist, după cursă: "A fost evident că puteam!", dovadă că în maşina oamenilor lui Patrick Lefevere se petrec lucruri demne de Zona Crepusculară. Boonen a fost implicat într-o acţiune absurdă, cu 80 de kilometri înainte de final, o evadare în care era limpede că nimeni nu munceşte, iar Tommeke este nevoit să ducă singur travaliul. La final, cursa s-a compactat, graţie lui Terpstra, Boonen a intrat epuizat în ultimele 20 de borne şi echipa s-a ales cu victoria din partea unui rutier de rang inferior. Primul loc pe podiumul din Roubaix e una dintre cele mai mari realizări din ciclismul profesionist, fără dubiu, dar Boonen putea să fie jucat mai bine.

4. Ce s-a întîmplat cu Fabian Cancellara? "Spartacus" a fost invizibil pentru 200 de kilometri şi a ieşit în lumina reflectoarelor doar cînd a fost smuls de cleştele Sep Vanmarcke. Condus, iar nu conducător, elveţianul nu a părut că are toate cărţile la el. A fost o ediţie din Paris-Roubaix în care rutierul lui Trek nu a lansat nici măcar un singur atac, ceea ce se întîmpla cu frecvenţa cu care trece cometa Halley! La al 12-lea podium într-o clasică monument, ambuscat de tot plutonul, Fabian a fost pus la pămînt de Terpstra. În epoca în care Vanmarcke şi Degenkolb nu mai au probleme să se prindă de umbra lui, Cancellara trebuie să regîndească modul de a rula. Camuflajul şi apatia mimată au mers în ediţia trecută de Paris-Roubaix şi în Turul Flandrei din acest an, dar acum au dat greş duminică, în haosul general din Roubaix. O scriem acum, ca să nu se supere nimeni: dacă vrea să mai cîştige, Cancellara trebuie să mute bannerul pentru selecţie, de la 30 de kilometri înainte de final, la 50-60. Misiunea devine din ce în ce mai grea.

5. Paris-Roubaix devine o cursă a majorităţii. În jur de 15 rutieri au intrat în ultimii 10 kilometri din drumul spre Roubaix. Numărul consistent poate să însemne unul din două lucruri: ori traseul a devenit mai facil, ceea ce e ridicol, ori avem de-a face cu o recoltă de cicliştii apropiaţi ca valoare, care au ridicat nivelul luptei. În ultimele 8 ediţii, doar în 2009 şi-n 2010 s-a mers mai lent ca acum, ceea ce poate fi un motiv pentru supravieţuirea unor oameni precum Wiggins sau Sagan. Lupta a fost pasionantă. De la petrecere au lipsit Kristoff, pus la pămînt de depanările dese, sau Demare, care a ajuns pe 12 după două căzături şi o pană, ceea ce ar fi dat şi mai multă consistenţă unei zile disputate.