Povestea din articolul de azi vine dintr-o inimă de suporter. Mai exact dintr-un taxi a cărui turelă se pierde în traficul Braşovului.
De acolo, de la volanul său, taximetristul e un ascultător pe la 50 de ani, ce intră des, în direct, la emisiuni sportive. Timbrul e gros, împins de o logică fără cusur şi toţi moderatorii îl recunosc cînd sună.
Era undeva, nu demult, înainte de finala Germania - Argentina, cînd vocea şi degetul lui arătător s-au întors înspre bancheta din spate, unde mă aflam, explicîndu-mi că fotbalul românesc nu merită aşa ceva. Că am fi avut loc la un campionat mondial cu Iran, Costa Rica şi Australia.
E atîta pasiune în ochii ăia, e atîta părere de rău încît bacşişul ar trebui să i-l ofere naţionala României. "Păi, ce face, domnule, Piţurcă, cu echipa noastră? Doar e şi a noastră, nu?".
Oftează cînd nu îi dau un răspuns, căci nu am unul, şi continuă să vorbească prin ochii unui om care îşi caută imnul la un turneu final, tocmai prin iţele încurcate ale intereselor şi ale orgoliilor.
De la cărţi de fotbal cu manageri ce au făcut istorie în sportul ăsta şi probabil necitite niciodată de stafful naţionalei, căci sînt limbi străine la mijloc, la răceala selecţionerului, toate presupunerile şi frustrările sale mă fac să văd locurile pe lîngă care trecem cu taxiul ca pe nişte tribune goale.
"... Nu există remuşcări, există o ţară al cărei fotbal e mort la naţională şi nimeni nu face nimic", îmi spune la final. Cobor şi vreau să îi spun ceva care să îi redea optimismul, însă doar tăcerea îmi vine în minte.
Ca şi vouă, tuturor, celor care nu mai credeţi în spiritul naţionalei. Şi nici măcar nu vă reţine o clauză imensă de contract să o mai faceţi.
{{text}}