Un comentariu-analiză al lui Răzvan Prepeliţă: "Viaţa lui Mutu nu putea fi altfel. Nu avea cum"

"De ce îţi place Mutu?". Se uită buimac şi răspunde sec: "Pentru că e român!", spune un puşti agăţat de gard, de unde priveşte fascinat încălzirea "Briliantului". Şut, mult peste, săritură la cap, mingea loveşte bara. Nici la antrenament nu mai intră.

Despre Mutu s-a scris tot şi peste tot, mai lipsea să apară în catalogul celor de la Ikea, cea mai vîndută carte din lume. Ce am mai putea scrie, azi? Finalul? Răbdare.

"Briliantu, beep-lii" sau "Uite, băi, Mutu bea apă, asta ştire de prima pagină!", vin remarcele din tribună. Aici a ajuns Mutu, după un dribling la Inter în colţul terenului, acum 15 ani, admirat de impresarii Becali, din înaltul lui San Siro. E multă muncă să ajungi de acolo pînă jos. Munca unui trubadur care ştia de la început că în performanţă scurtătura nu e o cale, dar a ales-o, constant. Şi dacă ar da timpul înapoi, Mutu ar fi fost azi, tot aici.

Viaţa lui Mutu nu putea fi altfel. Nu avea cum. În boemitatea puştiului, zace golănimea marilor talente din anii comunismului pe care dacă am transpune-o într-o perioadă a democraţiei am da de eroii de atunci, peste tot în paginile revistelor de scandal. Nu s-ar fi ameţit marele Dobrin într-un club sau regretatul Dumitrache, nu ar fi fost surprins în locul lui Tamaş? Termopanele nu existau, iar paparazzi erau doar securiştii.

Nu vă gîndiţi la Hagi, nu îl comparaţi cu Mutu care poate juca în filme americane. Lucruri nespuse, ştiute însă de toată lumea. De la cartierul piteştean, via Dinamo prin Florenţa, lăsînd praf şi pulbere la Chelsea şi victime feminine în cantonamentele naţionalei, Mutu, la 35 de ani, trece agale pe culoarul Braşovului al cărui stadion stă să se prăbuşească. Deocamdată e bine, îşi spune, se poate şi mai rău. Îşi vede antrenorul, la interviu, zîmbeşte şi ştie că vor veni microfoanele, apoi autocarul, mai tîrziu somnul.

Nici un club, păsările de noapte din jurul său au început să îi devină străine. Anonimatul e încheierea lui, munca cot la cot şi faptul că e parte din aşezarea 1 pentru 11 şi nu 11 pentru 1 îl face să înţeleagă că încheierea face toţi banii. Lucru pe care mulţi foşti mari jucători, ce au devenit mai pe urmă antrenori, l-au omis. Români sau nu.