„...n-am fost niciodată ranchiunos”. Ghici, ghicitoarea mea. Voi detalia mai încolo, un pic de răbdare.
Pînă cînd convoiul rusesc cu „ajutoare” nu va trece de gurile Dunării, vom scrie. Dar pînă atunci, de ani de zile Gazeta spune ce se vede pe teren şi nu ce ar vrea alţii să se vadă. De la Decebal la Ioaniţoaia şi vuind prin redacţie via milioane de microbişti, acum pe teren, nu altundeva, se vede forma lui Mutu.
Piţurcă este tipul antrenorului perfect pentru România. Deşi a afirmat în multe rînduri că doreşte să preia doar proiecte pe termen lung, capacitatea sa de a nu ierta l-a făcut, uneori, ca pe parcurs să piardă baza proiectului. De la jucători cu personalitate, vezi Hagi, pînă la presă şi conducători, vezi Meme, Piţi a riscat totul. Inclusiv galeria Stelei l-a părăsit, amintiţi-vă refrenul infernal: „Piţi, Piţi lăsă-ne!”.
Atunci cînd i-a ieşit, senzaţia pe care o lăsa după succes a fost aceea că orice idee sau părere contra lui fusese o subminare la adresa autorităţii sale, o duşmănie, o veritabilă scînteie pentru cherosenul orgoliu. Cînd nu i-a ieşit, a fost fix la fel.
Dacă Piţurcă ar fi fost selecţionerul Generaţiei de Aur şi ar fi avut conflictul cu Hagi înainte de Cupa Mondială din America, l-ar mai fi convocat?
Să o zicem direct. Oricît de bine va juca de acum încolo, Mutu nu va mai fi convocat de Piţurcă. Alibiurile cu bătrîneţea ori discursurile palide ale secundului Răchită a cărui, culmea, echipă de suflet e împinsă de la spate de Briliant, toate roşesc.
Una dintre coperţi îl prezintă, fotografiat din spate, cu braţele ridicate în faţa publicului. Alex Ferguson, etalonul proiectelor pe termen lung în fotbal, făcea afirmaţia de la începutul articolului, în cartea sa autobiografică.
Aşa că poate răspunsul cu Mutu îl vom afla şi noi, cîndva, în autobiografia lui Piţurcă. Scrisă evident la retragere, nicidecum la demisie.
{{text}}