Comentariu de Luminiţa Paul: "Thanks, Ivan!"

Goran Ivanisevici în tribună e o secvenţă de spectacol. La fel ca atunci cînd juca, de altfel. Scaunul parcă arde sub el, pufneşte cu obrajii umflaţi de aerul prea fierbinte al New York-ului, priveşte spre teren cu ochii plini de nerăbdare, de anxietate, îşi tot potriveşte gulerul ridicat al tricoului polo alb pe care îl poartă. Ceva mai încolo, Michael Chang e, şi el, la fel ca în perioada sa de jucător activ. Calm, reţinut, contemplativ în momentele dificile ale jucătorului său, aprig în încurajări în clipele încinse.

Atît Ivanisevici, cît şi Chang au cucerit cîte un titlu de Mare Şlem în carieră, Wimbledon 2001, respectiv Roland Garros 1989. Au mai disputat alte finale majore şi au adunat împreună 56 de titluri ATP. Amîndoi au ajuns pînă pe locul 2 în clasamentul mondial. Au 43 şi 42 de ani. S-au întîlnit de 11 ori în circuitul mondial, americanul avînd avantaj, 6-5. Dar îi vedea cineva în postură de antrenori? Şi, mai mult, atingînd un asemenea nivel de excelenţă într-o meserie nouă?

În semifinalele de la US Open 2014 s-au mai aflat alţi mari campioni ai aceloraşi ani '80-'90, Boris Becker, antrenorul lui Novak Djokovici, şi Stefan Edberg, cel care îl sfătuieşte pe Roger Federer. 46, respectiv 48 de ani. Cîte 6 trofee de Mare Şlem. Foşti lideri mondiali. 49 de titluri pentru german, 41 pentru suedez. Îi vedea cineva în postură de antrenori?

Poate că da, poate că nu. Sau poate aveau nevoie tocmai de aşa ceva, de cineva care să-i solicite. De cineva cu care să fie, şi pentru ei, o provocare, dar şi o plăcere să lucreze. Pentru Edberg a contat faptul că a fost unul dintre jucătorii admiraţi de Roger în copilărie. Pe Chang şi pe Nishikori îi leagă fondul asiatic comun. Ivanisevici şi Cilici sînt compatrioţi. Djokovici s-a antrenat multă vreme în Germania. Totuşi, era nevoie de orizontul aproapiat, strălucitor al unui succes pentru ca acei importanţi campioni să-şi lase viaţa de pînă atunci şi să ia drumul turneelor, să ia parte la antrenamente, să gîndească strategii, să ajute punîndu-şi în joc experienţa la nivel înalt şi cunoştinţele imense de tenis.

Probabil însă că acest lucru nu ar fi fost posibil dacă, în toamna lui 2011, Andy Murray nu l-ar fi convins pe Ivan Lendl să vină în echipa sa. Lendl, care nu mai antrenase niciodată şi care a ieşit cu greu din universul său aşezat, cu familia şi partidele de golf. A şi recunoscut că n-ar fi făcut-o dacă n-ar fi fost vorba de un jucător important, pe care, pînă la urmă, l-a dus spre două titluri de Mare Şlem. După ce şi-au atins ţelul comun, cei doi s-au despărţit, dar, aproape fără să vrea, au deschis un drum.

Un drum pe care s-au înscris deja patru mari foşti jucători. Cine urmează? Sampras? Agassi? Are cineva curaj să-i sune?