Luminiţa Paul despre un gest care s-a devalorizat în tenisul feminin » O strîngere de mînă

A fost anul trecut, la Wimbledon. Momentul în care a început să se deseneze tot mai clar întrebarea: ce mai înseamnă strîngerea de mînă la finalul unui meci de tenis? Semifinala dintre Agnieszka Radwanska şi Sabine Lisicki, cîştigată de germancă, 9-7 în decisiv, la capătul căreia poloneza a executat cel mai rece salut posibil, nu doar fără să-şi privească adversara în ochi, ci stînd aproape cu spatele la ea! Întrebată de ce a procedat aşa, a oferit şi răspunsul care, probabil, i-a ras cîteva sute de amiratori de pe listă: "Ce puteam să fac, să încep să dansez?". Wrroooong! 



Nu pretinde nimeni să ţopăi după ce ai pierdut un meci atît de important, de epic. Ar fi fost, dacă era să se fi întîmplat aşa, un semn ori de nebunie, ori de prost gust. Ce putea să facă Aga, altfel considerată una dintre cele mai simpatice jucătoare ale contemporaneităţii, era să arate un strop de respect adversarei. Atunci, la Wimbledon, ea a dus răceala la extrem, transformînd-o în gheţar de-a dreptul. Nu este însă o excepţie. Circuitul feminin oferă, în ultima vreme, dese mostre de glacialitate la fileu, spre deosebire de cel masculin, unde salutul la finalul meciului a rămas o chestiune importantă, respectată nu din convenienţă, ci din spiritul jocului. Pe băieţi îi vezi mai des schimbînd cîteva cuvinte la fileu sau îmbrăţişîndu-se, dacă sînt compatrioţi, buni prieteni sau, uneori, dacă, pur şi simplu, au dus împreună la capăt o înfruntare lungă, dură, epuizantă.



La fete însă, strîngerea de mînă s-a devalorizat uşor, pare mai degrabă o obligaţie peste care unele ar sări cu mai mult entuziasm decît cel arătat săvîrşirii ei. Săptămîna trecută, un alt final de meci, o altă întîmplare de reţinut. Şi, de data aceasta, o lecţie. Elina Svitolina, 20 de ani, una dintre figurile tinere interesante, a învins-o pe mai experimentata Barbora Zahlavova Strycova, destul de clar, 6-4, 6-1, în primul tur la Tokyo. În această situaţie, a fost de apreciat bucuria moderată a ucrainencei, nu şi felul în care a ales să-şi salute învinsa. A întins mîna cînd mai avea un metru pînă să ajungă la fileu, staţi, nu mîna, vîrfurile degetelor!, cu un gest scurt, vag superior. În primă fază, Strycova a rămas uimită de condescendenţa extremă a tinerei, dar şi-a revenit după o secundă, i-a luat mîna şi i-a scuturat-o ferm de cîteva ori, bărbăteşte. Sau tovărăşeşte :-) Nu s-a văzut, dar sper că, măcar pentru o clipă, Svitolina a roşit genuin, de jenă, sub culoarea aprinsă a obrazului provenită de la efort. Şi că, după ce a ajuns la vestiar sau seara, cînd şi-a făcut bilanţul zilei, a roşit din nou. Şi a încercat să înţeleagă semnalul transmis de Strycova.



"Nu mi-a venit să cred", spunea Martina Navratilova după episodul Radwanska. "Niciodată nu mi s-a întîmplat să nu-mi privesc adversara în ochi la capătul unui meci". Şi atunci, de ce a devenit strîngerea de mînă o povară? E o chestiune neconţinută în vreun regulament, e o tradiţie sudată în zeci de ani de tenis, care reflectă spiritul acestui sport, unul al eleganţei, fair-play-ului, respectului. 

Acum pare a fi un semn al rivalităţii împinse spre limite. Pentru partizanii curentului "n-am venit aici să-mi fac prieteni". Al dorinţei de a arăta cît de stăpîn, de rece, de rezervat poţi să fii. Împingînd în derizoriu momentul cel mai vizionat după finalul unui meci, cînd toată lumea aşteaptă să vadă cum se vor saluta jucătorii. 



De aceea, poate că strîngerea de mînă ar trebui să fie introdusă în stufoasa carte de reguli a tenisului. Şi nerespectarea ei să fie pedepsită. Începînd de la, să zicem, 1.000 de dolari. Atunci poate că toată lumea se va gîndi de două ori înainte de a privi gestul cu dispreţ. Cum bine spune un clişeu, totul are un preţ.