La finalul unui sezon plin, Halep trebuie să ia nişte decizii. Indiferent cum se vor dovedi în timp, îi aparţin.
A venit timpul pentru tras linie sub o listă lungă de realizări. Şi sub o listă, mai scurtă, de derute şi momente tulburi. Şi sub o listă, mai lungă? mai scurtă?, de obiective şi lucruri de îmbunătăţit. Puse una peste alta, dau graficul complex al unei bucăţi de carieră. Sînt acolo nuanţe aprinse de roşu, portocaliu şi mov, fire de gri, urme de verde şi albastru. Şi o imensă coală albă de umplut în anii următori. Simona Halep a parcurs un an 2014 cu numeroase schimbări. Inclusiv aceea a antrenorului.
A început sezonul singură. Pentru că aşa a dorit. La finele lui 2013, după victoria de la Sofia, s-a despărţit în termeni amicali de Adrian Marcu. A apelat apoi la senzaţii trecute. Momente în care s-a simţit bine şi pe care a vrut să le reviziteze, deşi contextul se schimbase dramatic. Era, de acum, a 11-a jucătoare a lumii, cu pretenţiile crescînd în jurul ei ca o grădină tropicală.
Aşa a apărut Wim Fissette în echipa ce abia se forma. "Pentru că Simona are nevoie de un antrenor pe care să-l respecte", spunea managerul ei, Virginia Ruzici, în februarie, la puţine zile după ce Halep se oprea în sferturile de finală de la Australian Open, blocată, paralizată aproape de emoţia şi importanţa momentului. Un antrenor ales în funcţie de mai multe criterii, unul dintre ele fiind chiar cartea lui de vizită, titlurile de Mare Şlem cîştigate cu Kim Clijsters (care, la revenirea din 2009, l-a adus să-i fie alături) şi finala de la Wimbledon reuşită alături de Sabine Lisicki.
Acum, la 8 luni de la începerea colaborării, a venit clipa de cumpănă. Să meargă mai departe împreună sau nu? În tot acest timp, am auzit şi citit păreri dintre cele mai diverse legate de contribuţia lui Fissette la rezultatele româncei din 2014. De la "nu văd absolut nici o schimbare la ea faţă de 2013" pînă la "a ajutat-o imens, fără el n-ar fi ajuns unde a ajuns". Prilej de stupoare, sincer, pentru că, practic, e un baleiaj extrem, de la alb la negru. De multe ori însă, părerile sînt determinate de senzaţii absolut personale, lipsite de obiectivitate. A fost suficient să se lanseze o frîntură de zvon pe un canal favorabil, "nu ştie, dom'ne, ce să-i spună" pentru ca inclusiv în taxiuri să se vorbească de "incompetenţa" belgianului. Ceea ce este, oricum ai lua-o, o exagerare malignă.
Acum, la finalul unui 2014 cu finală la Roland Garros şi la Turneul Campioanelor, Simona apelează din nou la senzaţii. A mărturisit că va lua decizii legate de viitorul ei şi că acestea vor fi, "ca întotdeauna, dictate de ceea ce simt". Şi, pînă la urmă, aşa şi trebuie să se petreacă lucrurile. Din afară, afară însemnînd şi judecata emisă în faţa televizorului, dar şi o înşelătoare proximitate, lucrurile se văd într-un fel. Pardon, în mai multe feluri. Dar singura care poate decide este Simona Halep. Dacă se va înşela, ea va fi cea care va resimţi efectele în forma lor cea mai dură. Dacă va fi inspirată, tot ea va culege roade încă şi mai dulci decît cele de pînă acum. Pentru că, pînă la urmă, fiecare trebuie să-şi trăiască propriile erori şi propriile triumfuri. Să meargă mai departe cu ele. Oricît de mult ne-ar plăcea să avem un cuvînt de spus, e absurd să o pretindem.
P.S. 1. Două lămuriri necerute, dar necesare: antrenorul nu poate coborî să dea sfaturi decît dacă e solicitat de jucătoare.
2. Nici Fissette şi nici alt antrenor n-a achiziţionat vreun soft magic care să facă treaba în locul lui, acesta va fi oferit, în plan experimental, de WTA.
{{text}}