Tînăra generaţie istovită » Luminiţa Paul critică jucătorii de la Turneul Campionilor: "Colecţionari de grisine şi covrigei"

Bagels and breadsticks. Covrigei şi grisine. Adică seturi la zero şi la unu. Meniul sărăcăcios, lipsit de fantezie şi de consistenţă propus de Turneul Campionilor 2014. În 11 meciuri disputate în grupe, mai puţin ultimul, de aseară tîrziu, scorul cel mai des întîlnit a fost 6-1, opt acte încheiate astfel, urmat de 6-3 şi 6-4, cu cîte patru seturi, 6-2, cu trei, 6-0, cu două, iar 7-5 şi 7-6, cu cîte unul. Un singur meci care s-a dus în maximum de acte. Şi acela, ironie, a fost cel în care a intrat rezerva Davíd Ferrer, omul lăudat de toţi cei prezenţi la Londra pentru seriozitatea şi disciplina cu care îşi făcea antrenamentele la orele fixe, chiar dacă nu avea nici o certitudine că va fi solicitat să joace.

În oferta de panificaţie fără imaginaţie există însă şi două excepţii: două tarte, una cu căpşune şi alta cu cireşe. Doi jucători pentru care parcursul din grupe a fost un normal, un aşteptat ridicat la rang de excelent. Novak Djokovici, care ieri şi-a asigurat locul de lider mondial la finele sezonului, a cedat doar 9 game-uri în trei meciuri. Roger Federer, cu trei mai mult. Cum glumea amar cineva, oare ce rost au avut anul acesta toate disputele preliminare? Audienţă dezamăgită, care a ovaţionat şi s-a implicat cu mai mult chef în duelurile de dublu, sensibil mai pasionante, mai pline de suspans. Mii de oameni obligaţi să umple cumva orele albe dintre cele două sesiuni, cauzate de meciurile prea scurte de simplu. 

Da, o ediţie decepţionantă pînă acum, ce nu mai beneficiază decît parţial de scuza sezonului lung. O ediţie pe care o mai pot salva nişte semifinale şi o finală memorabile. Mai mult, anul acesta s-a aşezat convenabil o săptămînă de pauză între Masters-ul 1000 de la Paris-Bercy şi Turneul Campionilor, ca să nu mai vină jucătorii cu sufletul la gură dintr-o capitală în alta, tîrîndu-şi agitaţi valizele şi termobag-urile din Gare du Nord pînă la St. Pancras International, prin vagoanele Eurostarului. 

Problema pare să fie alta: singura generaţie valabilă, vie, alertă e tot cea veche (chiar dacă Federer şi Djokovici nu fac parte, de fapt, din aceeaşi generaţie, fiind despărţiţi de 6 ani). E vorba de generaţia performanţei. Valul de mijloc, reprezentat de Wawrinka, 28 de ani, şi Cilici, 26 de ani, cîştigători de Mare Şlem, şi valul proaspăt, cu Nishikori, 24 de ani, şi Raonic, 23 de ani, nu pare să-şi merite decît parţial saltul de anul acesta. Le lipseşte consistenţa Big Four, ca şi cum, o dată împlinite nişte visuri, mari, frumoase, rotunde, s-au istovit copios şi ambiţiile. Ca şi cum să cucereşti un titlu major în (încă) zodia Big Four - sau a unei părţi a acestuia - e tot ce se poate dori. Realizarea supremă, ce nu mai necesită confirmarea unui al doilea sau al treilea. Între ei, Berdych, 29 de ani, mereu acolo, dar incapabil să obţină mai mult.

Murray, 27 de ani, merită, cred, un pic de clemenţă. A avut o toamnă furibundă, cu trei titluri cucerite la Shenzen, Viena şi Valencia, alergînd după punctele calificării la Londra, venind de departe şi ajungînd la bal obosit, fără suflu. S-a văzut asta mai mult decît oriunde în faţa unui Federer exuberant, spumos, lejer pe picioare.

Într-un fel, generaţia nouă e deja parţial consumată. Şi asta nu e o veste bună. Ce să ne dorim? Ca The Big Ones să mai joace, nu? Dar cît? Şi cu ce îi vom înlocui? Şi care va fi nivelul? Bucuria schimbării ar putea fi, de fapt, conjuncturală.

P.S. Rafael Nadal, în recuperare după apendicectomie, a trecut într-o zi pe la O2. Oare el ce-o fi văzut?