Opinie de Luminiţa Paul » Viaţa unei echipe

Săptămîna trecută, HCM Baia Mare s-a calificat în grupele principale ale Ligii Campionilor la handbal feminin. Vestea a trecut cumva neobservată, s-a estompat în ceaţa iernii care s-a hotărît, se pare, să vină pe la noi. E abia a doua echipă românească prezentă în faza a doua a competiţiei principale europene, după Oltchim, bineînţeles, care a ajuns acolo şi mult mai departe. Chiar pînă în finală, în 2010. Oltchim nu mai există acum, însă reperele pe care le-a fixat echipa legendară vor mai rămîne ceva vreme ferme, greu de doborît. Asta chiar şi în cazul schimbării sistemului de desfăşurare a competiţiei, o uşoară alterare a condiţiilor valabile pînă acum.

HCM a mers mai departe pentru că în actualul sezon o fac primele trei, şi nu două, ca pînă acum, formaţii din fiecare grupă iniţială. Privind raportul victorii-înfrîngeri, acesta este identic celui din ediţia trecută, mai puţin meciurile preliminare, care acum au lipsit: două victorii şi patru înfrîngeri. De altfel, campioana României e singurul team, dintre cele 12 calificate în grupele principale, care ajunge acolo cu cufărul gol, cu zestrea de puncte redusă la zero.

Pînă la urmă însă, orice experienţă contează. Iar aceasta va fi una dintre ele. Din care se va ieşi cu învăţăminte pentru anii viitori, indiferent cum vor fi aceştia. Baia Mare a beneficiat în cele două sezoane de participare în Ligă de efectele rezultatelor importante reuşite de Oltchim inclusiv cu cîteva luni înaintea desfiinţării: plasarea în a doua urnă valorică, spre exemplu, la tragerea la sorţi de anul acesta. Efecte care vor dispărea în timp dacă nu sînt prelungite cu propriile rezultate. De acum, HCM va trebui să-şi construiască propria istorie, propriul prestigiu şi propriul palmares!

S-au investit bani serioşi în echipa băimăreană. S-au adus jucătoare valoroase, printre ele chiar două campioane mondiale en titre, braziliencele Arenhart şi Do Nascimento, şi una fostă, rusoaica Makeeva. De asemenea, supertitrata norvegiancă Herrem, campioană olimpică, mondială şi europeană. Au venit jucătoare române importante, Ungureanu, Ardean Elisei, Nechita. Şi cînd investeşti bani serioşi vrei să vezi şi roade. Fixezi obiective îndrăzneţe, care să justifice toată mişcarea.

Aşa însă, apare şi presiunea. Presiunea de a irumpe într-o lume în care unele lucruri sînt deja bine stabilite. În care locurile de vază par să fie, cel puţin deocamdată, ocupate. Să ne amintim, pentru a cita un exemplu apropiat, de cît timp a avut nevoie Oltchim pentru a-şi consolida poziţia europeană, de a atinge multiple semifinale ale Ligii, în condiţiile în care încă din toamna lui 2006 avea semnată aproape toată "naţionala" României.

Pentru a face o echipă, e nevoie de ceva mai mult decît să aduci 7 ori mai multe jucătoare excepţionale. Trebuie să se nască acea legătură între ele, acel limbaj, acea intuiţie comună, acea dorinţă de a urmări acelaşi scop. Iar pentru asta e nevoie de timp. E toată lumea dispusă să îl acorde?

Un punct de plecare există şi e bine de luat în seamă. E suficient s-o urmărim pe Valentina Ardean Elisei la time-out-uri. Îndîrjirea, autoritatea, dăruirea ei sînt nealterate de rutină, de numeroasele accidentări suferite, de trecerea anilor. Asta în timp ce Herrem a anunţat că va pleca pentru că nu se poate adapta la Baia Mare. De fapt, s-a văzut în teren cît e dispusă să dea una şi cît cealaltă. Şi asta face parte, de asemenea, din viaţa unei echipe.