Avem însă echipa care e mereu acolo, n-a lipsit de la nici un Mondial de handbal feminin şi doar de la un European. De aceea şi vrem totul de la ea.
Cu fiecare lună decembrie care soseşte, anumite emoţii se reactivează. Cele care au legătură cu o echipă, o stare şi un steag. Nu neapărat în această ordine. Dar neapărat împreună. Cu fiecare lună decembrie care soseşte, se reactivează un gînd: acela că poate, anul acesta, în dreptul handbalului feminin românesc se va aşeza o medalie, ban preţios de pus într-un cont pe care întotdeauna ni l-am închipuit mai bogat decît este cu adevărat.
Aşa stau lucrurile: întotdeauna în jurul "naţionalei" feminine de handbal s-au ţesut pretenţii, mai dense sau mai dantelate, oricum, pretenţii. Chiar şi în vremurile în care băieţii erau cei care cucereau titluri mondiale şi dominau această lume. Pe atunci mică, devenită apoi din ce în ce mai mare, mai nerăbdătoare de a se extinde, de a năvăli pe noi teritorii. An de an, s-au hrănit speranţe. De cîteva ori, ele au fost îndreptăţite. O medalie mondială de argint în 1973, cîteva locuri 4 şi 5 în acei ani '70-'80, un loc 4 la JO din 1976, apoi tabloul s-a schimbat, pretenţiile s-au mărit după titlurile la tineret din '95 şi '99, garnisite de alte medalii de argint şi bronz la Europene, inclusiv la categoria de vîrstă inferioară, cea a junioarelor.
Pretenţiile s-au mărit mai ales după ce băieţii s-au pierdut. După ce au trecut de la aurul lumii la nisipurile lipicioase ale necalificărilor la competiţiile mari. O dată, de două ori, de trei ori, o nouă istorie, gri închis de data aceasta, care s-a scris sub ochii noştri şi ai gloriilor de acum 4-5 decenii. Şi cu aceste pretenţii umflîndu-se şi pufăind în jurul lor, decembrie de decembrie, generaţie de generaţie, c-au fost Tîrcă şi Cozma, Luca, Amariei şi Gogîrlă, Brădeanu, Vărzaru şi Tolnai, apoi Manea, Meiroşu, apoi Neagu şi Vizitiu, fetele nu s-au pierdut. Ele au fost mereu acolo.
Au urcat pînă la argintul mondial în 2005 şi pînă la bronzul european în 2010. Spre alte locuri 4 şi 5, frustrante, sigur, pentru că mereu am fi vrut şi ar fi vrut mai mult. Au şi eşuat, s-au rătăcit în junglele tot mai exotice ale competiţiilor, au pierdut meciuri pe care nu ar fi trebuit să le piardă, dar au şi cîştigat surprinzător, cînd pariurile erau puse împotriva lor. N-au învins Norvegia sau Rusia, ci Danemarca, Ungaria, Germania, un tîrg imposibil de evaluat între ani şi contexte.
De aceea şi există pretenţii. Pentru că ai spre cine să le îndrepţi. Duminică, după ce a pierdut contra Norvegiei la Europenele din Ungaria şi Croaţia, ce mai urma? Doar un dezastru rotund, încă un mare rateu, o dezamăgire care să învăluie încă o dată "naţionala" feminină în aerul înăbuşitor al fatalismului, care ne place atît de mult. A venit apoi egalul cu Danemarca, după un meci de zeci de ori mai bun. Victoria aşteptată cu Ucraina, ce a părut chinuită, dar a fost poate doar controlată. Calificarea în grupele principale. Ce va fi acolo? Cine ştie? Cadourile încă n-au fost desfăcute. Poţi găsi un inel cu diamant sau o cutie goală. Pretenţiile însă rămîn. Rusia nu a trecut de grupe. Danemarca se reconstruieşte de cîţiva ani buni, fără a ajunge iar la rezultatele din anii '90-2000. Franţa cînd străluceşte, cînd se reface, cu sau fără Krumbholz. Muntenegru a ţîşnit acum 2 ani în elită, cît va putea rămîne acolo? Germania e uneori la medalii, alteori se împiedică la primul obstacol. Valorile rămîn însă valori. Pentru că nu sînt ale noastre.
Nu vom avea niciodată echipa perfectă, cred. Avem însă o echipă. Şi cerem de la ea o bucată frumoasă de cer şi una minunată de pămînt pentru că e acolo, mereu, aprinzînd speranţe. Altfel, luna decembrie ar fi extrem de plictisitoare pînă la sosirea lui Moş Crăciun, nu-i aşa?
{{text}}