Simona Halep a obţinut, împreună cu al nouălea titlu al carierei, o bază importantă pentru turneele viitoare.
Trecuse aproape jumătate de an de cînd Simona Halep nu mai cucerise un titlu. Ieri, a schimbat emoţiile de la Bucureşti, trăite în aerul încins al lunii iulie, cu altele, proaspete, capturate în China, pe o vreme care a pus o jachetă pe umerii lui Na Li, campioana de anul trecut. Trofeul cu numărul 9 al carierei, cel de la Shenzen, îşi va ocupa locul în vitrina amenajată acasă, acolo unde rafturile vor avea curînd nevoie de întăriri. E un trofeu frumos, un soi de vază de cristal masiv, prinsă pe un mic postament unde e gravat numele învingătoarei. O mostră de modestie faţă de distincţiile voluminoase oferite de obicei în China, adevărate turnuri şi ceaune de email şi oţel.
Pe meridiane apropiate, Maria Şarapova a învins la Brisbane, Venus Williams la Auckland, iar Agnieszka Radwanska a cîştigat Hopman Cup împreună cu compatriotul ei Jerzy Janowicz. Toată lumea vrea să cîştige, puţini ajung s-o facă. Un truism, nu? Uneori însă, diferenţa dintre izbîndă şi înfrîngere lasă urme greu de astupat. O ştiu toţi, au trăit-o pe pielea, în carnea şi creierul lor. Pentru că apoi apar file, pasaje lipsă în acel capitol atît de important, mai important şi decît talentul: încrederea.
Probabil că asta a căutat şi Simona la Shenzen. Să cîştige meciuri, chiar dacă adversarele n-au fost dintre cele mai puternice. Ar fi putut s-o înfrunte pe Petra Kvitova în ultimul act şi acela ar fi fost un test, dar n-a ieşit, cehoaica pierzînd în semifinale. Să-şi clădească o temelie de încredere la început de an. Să nu mai repete începutul de sezon 2014, cînd a intrat direct la Sydney, a pierdut în primul tur, apoi, la Australian Open, s-a oprit în "sferturi", paralizată de emoţie în faţa unei performanţe unice la acel moment pentru ea.
Apoi, pe toată durata lui 2014, chiar şi după ce se impusese la Doha, turneu Premier 5 la vremea respectivă, a purtat agăţată de rachetă o etichetă cumva nedreaptă. I s-a spus iar şi iar că a cîştigat doar turnee mici, deşi New Haven, Moscova, Sofia şi Doha ieşeau din această categorie. Pentru că lumea e exigentă şi subiectivă: măsoară performanţa, notorietatea diferit, în funcţie chiar de culoarea părului sau de ţara de unde vii. Finalele de la Roland Garros şi Turneul Campioanelor, semifinala de la Wimbledon au schimbat puţin tabloul, i-au îndulcit culorile, dar în continuare ceea ce contează la ora bilanţului sînt victoriile.
Aşa că al nouălea titlu, fie el şi la Shenzen, vine să rotunjească o cifră în palmares. Vine să ofere încredere. Vine să schimbe atmosfera cumva rece, izolată în care a parcurs începutul de an trecut. Acum, cu o echipă legată lîngă ea, căreia i s-a înglobat şi suedezul Thomas Hogstedt, va fi altceva. La cîteva mii de kilometri depărtare, cu o seară înainte, Rafael Nadal cucerea tot al nouălea titlu al carierei, dar la dublu. Vine după multe luni de pauză, dubii şi dureri. Şi el caută încrederea, alt tip de încredere, din cea care se găseşte mai greu fiindcă îi lipseşte deocamdată fundamentul. "Să începi sezonul cu un titlu, chiar şi la dublu, îţi dă un sentiment uimitor", spunea spaniolul. Pentru că e vorba de victorie. De o cupă pe care o strîngi în braţe. De o senzaţie unică, aceea că ai irumpt deasupra tuturor.
E ceea ce caută toţi. Şi unul singur obţine în final. Cu atît mai preţios.
{{text}}