Ce ascunde zîmbetul? Un editorial de Luminiţa Paul

De cîte ori poţi s-o iei de la început, să retrăieşti cu mintea şi cu corpul de la 28 de ani senzaţii care la 23 sau la 26 aveau aromă diferită? Să-ţi reeduci muşchii să facă ceea ce le dictează creierul, chiar dacă în fibrele lor se ascund dureri, fiori, amintirile ratărilor? Dar creierul? El cît mai vrea să facă acest drum al reiniţierii? Poate să baleieze atît de uşor între un titlu de Mare Şlem şi înfrîngerea în primul tur, în faţa unui jucător mediu, într-un turneu cîştigat anul trecut? De cîte ori poţi să iei buretele şi să-ţi scrii pe o bucată de ardezie propriul tablou?



Rafael Nadal nu ştie. Şi încearcă să nu se gîndească prea mult. E pentru a treia oară în carieră cînd revine după cîte un an greu, apăsat de accidentări. La precedentele două întoarceri a ţîşnit parcă mai puternic, mai sigur pe el, eliberat de demonii din carne, cei care rod încrederea. Nu i-a fost însă uşor la primele meciuri de după pauză. În 2009, cînd a petrecut între mai şi august multe ore pe canapea, contemplîndu-şi genunchii neascultători, a avut un comeback nerotunjit. Nu a cucerit nici un titlu pînă în luna aprilie a anului următor, la Monte Carlo, chiar dacă mereu fusese în sferturi, în semifinale, în finală în turneele disputate pînă acolo. Acel titlu i-a dat apoi aripi atît de mari încît în 2010 a cucerit trei trofee de Mare Şlem şi a redevenit numărul unu mondial.



În 2012, în schimb, a lipsit mai mult. Din iunie, după Wimbledon-ul dezastruos, pînă în februarie următor. Tot genunchii. A evitat o operaţie, dar tratamentul şi recuperarea au necesitat luni întregi de absenţă de pe terenuri. Luni ce au inclus un US Open şi un Australian Open. Şi-a ales, înţelept, se vede, ca loc de întoarcere Vińa del Mar, unde a pierdut însă în finală. Apoi, urmînd un traseu de zgură, suprafaţa care i-a oferit cele mai dulci senzaţii în carieră şi-a reconstruit încrederea la parametri atît de înalţi încît a avut iar un an de excepţie, cu 10 titluri, între ele Roland Garros şi US Open, şi a urcat iar pe locul 1 în lume.



2014, în schimb, i-a diversificat fişa medicală: spate, încheietură, apendicită. O luxurianţă nedorită de diagnosticuri, corespunzătoare problemelor pe care le-a avut. În consecinţă, un an tăiat în jumătate, una dulce-amară, alta acră de-a dreptul. Cum va fi a treia întoarcere? Pentru că Rafa cel din aceste zile greşeşte mai mult cu forehand-ul într-un set decît altă dată în trei meciuri adunate. Pentru că Rafa din aceste zile încă nu şi-a reglat serviciul în sensul ponderării vitezei şi al găsirii unor unghiuri mai bune. Pentru că Rafa din aceste zile joacă scurt, din poziţie retrasă, nu e suficient de agresiv. Pentru că Rafa din aceste zile a pierdut în primul tur la Doha după ce a făcut un prim set spumos, apoi şi-a pierdut treptat aproape tot acidul. 



Dar oare n-a fost mereu aşa? Revenirile şchiopătate în etapele de început, fără fluenţă în joc, doar ambiţie, stăruinţă, încăpăţînare, inimă tăvălită prin zgură, alergată pe hard. Apoi declicul şi excelenţa. E o mică diferenţă însă: Rafa din aceste zile n-a arătat supărat, distrus după ce a pierdut. Dimpotrivă. A zîmbit, a părut mai detaşat. Doar în timpul meciurilor a schiţat grimase de frustrare. Surîsul poate ascunde resemnare sau poate ascunde linişte. Poate la Australian Open ne vom lămuri despre care din ele este vorba.