Cu ocazia meciului României de la Budapesta, corespondentul GSP, Răzvan Luțac, și fotoreporterul Raed Krishan au documentat cea mai importantă criză a anului în Europa. Timp de 7 zile, prin mai multe orașe din Ungaria, cei doi au discutat cu refugiații, le-au aflat poveștile și au încercat să înțeleagă fenomenul. Astăzi, la rece, Răzvan Luțac publică una dintre cele mai tulburătoare povești:
În pasajul din fața gării Keleti din Budapesta, patru copii irakieni joacă “pătrățica”. Au o minge verde și dezumflată. Și-au trasat terenul cu cretă primită de la voluntari.
Verișorii au preferat să scrie “Merkel” sau “Save us” pe pereți, ei, revoluționarii cu urdori, au trasat un pătrat împărțit în patru părți egale. La orizontală.
Pierde cel căruia-i cade mingea de două ori în teren. Cine ajunge primul la 5 greșeli iese, se continuă în trei și apoi un tenis cu piciorul în doi. “Laptenis”, că tot sîntem la Budapesta.
Jocul scîrțîie doar cînd fotografii, și sînt destui!, îi înconjoară în sunet de bliț. Și cînd vine tipa de la CNN. Apropo, ce profesionistă! E bună de mediatoare, se înțelege cu toți, și cu pakistanezii, și cu sirienii, și cu e... Cu băieții din Eritrea.
Răspuns prin palme
Eu încerc să aflu de unde au luat mingea. E singura din zonă. Înainte, după ce mamele îi spălaseră pe dinți la robinetul comun, la care se face și mîncare, și duș, cîțiva țînci din Siria pozaseră cu ea în brațe. Da, aceeaşi, aia verde.
În cazul de față, mîinile fac o sferă în aer și indică spre balon. Întreb încurcat: “Su-ri-a? Siria?”. Nu-s convins că au înțeles, vreau doar să știu dacă au adus-o din Siria.
Pare cam șubredă să fie găsită prin Europa, se vede că-i de multă vreme pe drumuri şi pe ape.
Dialogul palmelor și al degetelor primește răspuns de la mîinile jucătorilor. Mi-l arată pe un al cincilea puști, care privește de pe margine. Face repede, cu arătătorul, o punte dinspre pieptul său spre minge. “E a mea!”, mă asigură din zîmbet. “Suria!”.
După un breakdance manual desprins din stilul Romică Pașcu, cu nuanțe de trupa Simplu, băiatul înţelege. Îşi cheamă fratele, pe Ayman, care rupe puțină engleză.
“Minge adus Siria. Alep. Nu bun fotbal, doar place. Like. Fotbal toată ziua, everyday”
Mă uit la el ca la băiatul care se îngrijește de terenul sintetic al cartierului.
Seamănă la pantalonii treisferturi bej, tricoul fosforescent promovat de Barcelona lui Ronaldinho, freza sîrmoasă. Doar că nu iese din căbănuța în care rezolvă rebus pentru a strînge banii fotbaliștilor de duminică. Le oferă totul pe gratis.
Gestul lui Dominik
Spre seară, piața se umple de mingi. Sînt cel puțin patru noi, pe care nu le văzusem în prima zi și jumătate de gară Keleti.
Uite un localnic care le aruncă o minge altor puști. Hai să alerg după el. Se recomandă Dominik, e din Budapesta. “Nu sînt de acord cu scenele astea, sincer. Dar, venind încoace, un vecin mi-a spus că oamenii ăștia sînt periculoși. Nici cu el n-am fost de acord. Așa că le-am adus băieților o minge pe care n-o mai foloseam. Dacă sînt atît de periculoși, măcar să îi țină ocupați!”. Îmi face cu ochiul și intră la metrou.
O seară mai tîrziu, bulevardul Konyves Kalman din Budapesta e plin de cioburi şi resturi. Meciul Ungaria – România, gata de vreo oră şi jumătate, are prelungiri în jurul arenei. Mii de ultraşi îşi dăduseră deja o întîlnire neagră cu poliţia, încheiată cu gaze lacrimogene, răniţi şi maşini distruse.
“Ăsta nu-i fotbal”. Am auzit vocea asta cîndva, dar nu ştiu cînd naiba. Şi nu cred că îmi aduc aminte prea curînd, că prea vin chelioşii ăia setaţi pe noi. Ei sînt 10, noi doar 4. Cu tot cu scule. Bagaje. Şi, înainte de meci, după ce ne întrebau naiba-ştie-ce în maghiară, ne încîntau cu “ţiganii” sau “kurva” în urechi. Acum sînt şi nervoşi, unul dintre ei parcă mai sîngerează.
Remarca bunicului
Da, am scăpat, au luat-o cu viteză pe lîngă noi. Scutierii sînt deja la vreo 500 de metri în spate, ăştia o iau direct spre ei. Nu ne mai uităm înapoi, grăbim pasul. Nu vrem să fim eroi în războiul lor.
Gata, mi-am adus aminte. În septembrie 2013, la acel 3-0 de pe Arena Naţională.
Eram în stînga de tot la masa presei. Pe primul scaun din dreapta, chiar în dreptul meu, un bunic făcea remarca. Erau clipele în care unii spectatori se băteau, iar alţii se întorceau cu spatele şi fluierau imnurile.
O remarcă din dicţionarul tramvaiului 32, capitolul “Tinerii din ziua de azi şi alte replici uzate”, însă potrivită.
Cînd noi intram triumfători în hotel, chiar pe lîngă un grup de maghiari care îşi beau ultima bere din acea seară în faţa uşii rotative, în gară se bate mingea. Printre oameni care dorm. Nu o văd, dar e o şansă.
Întrebare
Acum, pe 11 septembrie, mingea e la graniţă. Sau la Viena. Poate la Munchen, Berlin, Frankfurt.
Bunicule de pe stadion! Da, tu, omul cu vorba de la România – Ungaria 3-0. Te rog, nu mă dezamăgi. Dacă ai citit tot textul, vreau să îți pui o singură întrebare. Nu dacă cei pe care i-am văzut în gară sînt membri ISIS infiltraţi. Nici dacă 5.000 de refugiaţi din Keleti au ajuns cu bine în Germania.
Ci unde a ajuns mingea verde. Pentru că, în problema imigranţilor, vom avea mereu două tabere. Sau mai multe. La fel şi în cazul ultraşilor. Nu şi cînd vedem o minge verde. Atunci ne facem două tabere, dar nicidecum una pro şi una contra.
Să te întrebi unde a ajuns mingea verde pentru că ăla este fotbal. Şi tu vrei fotbal, nu?
{{text}}