Uneori, e suficient să închizi ochii, să inspiri adînc și să te rotești pînă amețești.
Cînd i-ai deschis, ești față în față cu cineva care a fost mereu acolo. De mai bine de 15 ani, de cînd era o campioană mondială de tineret promovată la lotul mare, în focul bătăliilor celor mai aspre. Aurelia Brădeanu, acesta e numele ei. Jucătoarea pe care o auzi la finele meciului contra Rusiei cum îi tremură vocea de ciudă că nu s-a putut mai mult pe teren. Pentru că ea, ca și alte cîteva, în mod special, a vrut. Și a pus totul pe parchetul lucios: inimă, experiență, dăruire, chestiile astea pe care ne ferim să le mai spunem ca să nu picăm în patetism. Dar care există, pulsează și ajută.
Din tremurul acela înciudat de voce s-a născut parcă partida superbă a Mikăi de aseară, împotriva campioanei mondiale (încă) en titre. A regăsit un loc familiar, cel de inter dreapta, post pe care a jucat la Györ cîteva sezoane fără să aibă concurent. Nici măcar cînd fusese adusă Bojana Radulovic, în 2006, pentru a o înlocui. Doi ani la rînd, a fost desemnată cea mai bună jucătoare străină din campionatul Ungariei de pe această poziție.
Și ce bijuterii a aruncat Brădeanu ieri spre poarta braziliană! Mingile acelea la vinclu, care parcă sînt unse cu unt și cu miere. Și mingile acelea care pleacă iute de la șold și străpung plasa. Și toată determinarea, concentrarea ce se vede în ochii mijiți, ca să nu piardă nici o frîntură de secundă din joc. Și momentul în care arbitrii au arătat aruncare de la 7 metri, iar Mika a luat mingea și, fără să clipească, a bubuit-o în poartă. Și efortul din apărare. Și bucuria conținută, care a găsit totuși, spre final, zîmbetul ca răsplată.
Inițial, Brădeanu nu era o opțiune în lotul pentru aceste Mondiale. Ce bine că, pînă la urmă, cineva a închis ochii, a inspirat adînc, s-a rotit, iar cînd i-a deschis, s-a trezit față în față cu această handbalistă. Și a ales-o. Altfel, nu și-ar fi iertat-o niciodată.
{{text}}