Dan C. Mihăilescu vede în temporizarea practicată de naţionala României imaginea specificului naţional. Iubeşte la nebunie drumeţiile, pentru care ar lăsa la o parte orice carte, şi crede că ar trebui din când în când să o lăsăm mai moale. Să nu ne mai grăbim.
Cu omul care aduce cartea e bine să te întâlneşti în elementul lui, adică printre cărţi. Pe Dan C. Mihăilescu îl auzisem la "Garantat sută la sută" recitând minunat din Eminescu, pentru ca după două-trei volte să plonjeze neaşteptat în binomul Messi-Ronaldo. Am devenit curios, curiozitatea s-a transformat în invitaţie, iar acceptarea senină a acesteia s-a materializat într-o discuţie despre frumuseţea pe care spiritul o dobândeşte prin sport. Şi viceversa. Sună pretenţios, mai ales că dialogul pe care l-am purtat cu domnul profesor se desfăşura la câţiva metri de nişte muncitori care sudau nu foarte convinşi bucăţi groase de cornier. La librăria Humanitas de lîngă Cişmigiu se schimbau uşile conform noilor norme ISU!
- Omul care aduce cartea este interesat şi de sport, nu doar de cărţi?
- Când eram mic nu am avut un tată care să mă ia de mână să mă ducă pe stadioane, nu am avut un tată care să mă înveţe să patinez, să merg la schi, să mă ducă la vânătoare.
- Dar ce fel de copilărie aţi avut?
- Am trăit numai între femei, între bunici, între mătuşi, cu maică-mea şi cu prietenele ei. Nici măcar spectator nu am fost. N-am intrat pe un stadion niciodată, am fost îngrozit de mulţime, am spaimă de turmă, de vuietul oamenilor, deşi nu sunt agorafob neapărat.
La Rapid, pe vremea lui Dan Coe şi Motroc
- Vreţi să mă descurajaţi, eu cred că ştiţi şi înţelegeţi mult mai mult despre sport.
- Pe la 12-13 ani, cînd maică-mea s-a măritat cu antrenorul echipei de volei de la Fabrica de ulei Muntenia, de pe Şoseaua Viilor, am început să fiu interesat de sport.
- În ce fel?
- Vreo 2-3 ani eram ridicător. Normal, fiind mic de statură. Pe la 13-14 ani jucam fotbal în mahala, pe Giurgiului. Am participat şi la o selecţie la Rapid, pe stadionul Giuleşti, la maestrul Ureche, aşa cred că îl chema.
- Cam în ce an se întâmpla asta?
- Prin '66-'67, în plină glorie rapidistă, îi aveau pe atunci, printre alţii, pe Dan Coe şi pe Motroc. Erau nişte nume, nişte legende pentru noi.
- Şi pe ce post v-aţi remarcat?
- Pe mine m-au lăsat portar, pentru că eram gras şi umpleam poarta. Am mai jucat fundaş dreapta tot pentru că fiind mai gras se mai speriau ăia de mine. Dar natură sportivă nu am fost niciodată. Vă repet...
Lecţia clopotarului
- Am înţeles, aţi fost crescut printre femei.
- Am fost crescut printre femei, înconjurat de păpuşi, cu cozonaci făcuţi din nisp. N-am sărit capra, n-am jucat lapte gros. Primul gard cred că l-am sărit foarte târziu, după 14-15 ani dacă nu cumva în armată.
- Care a fost senzaţia?
- Am fost odată cu băieţii la furat struguri de la un clopotar care locuia pe strada noastră. Ne-a simţit. Toţi au sărit gardul, eu am rămas cu suliţa înfiptă în fund.
- Şi ce s-a întîmplat apoi?
- A venit clopotarul la mine. Şi m-a întrebat de ce fur, şi mi-a dat o ladă de struguri, şi m-a pus să-i mănânc pe toţi în faţa lui.
- Există ceva la schimb în toată povestea asta.
- În schimb am citit de la 4-5 ani. Cealaltă mare iubire a mea a rămas natura.
- În ce sens?
- Dacă am avut un sport care mi-a fermecat viaţa, acela sunt ascensiunile, drumeţiile. Dacă mă întrebaţi acum dacă vreau o oră pe dealuri sau să stau să citesc 10 ore la căldură în bibliotecă, plec o oră pe dealuri. În ploaie, în ninsoare şi în orice.
- Chiar aşa?
- Pe măsură ce îmbătrânesc, am foame de natură, de verde, de iarbă, de fân, de zăpadă, de tot ce ţine de acuitatea senzorială.
Pardoxul latino-saxon şi caricaturile nemţeşti
- Bun, acum, după ce aţi făcut tot posibilul să îmi demonstraţi că nu aveţi habar de sport în general, de fotbal în particular, vă întreb cum de ştiţi de Messi şi de Ronaldo?
- De la un capăt la altul nu am urmărit riguros nicio competiţie. Dar în anii '80, ani negri în România, din care nu evadai decât prin lectură, prin filme, prin sport, m-am lăsat dus şi eu de val. De prietenii mei care furau aluminiu.
- Ce făceau?
- Furau aluminiu ca să asambleze un fel de antene parabolice, vezi Doamne, antene de bulgari. Ei, de aceea, în materie de fotbal stau destul de bine. Am văzut echipe, am genuri preferate. Am şi un paradox în materie de fotbal.
- Care ar fi paradoxul? Să începem cu el.
- Îmi plac în egală măsură mingicarii, brazilienii, argentinienii, cei care au învăţat fotbalul jucând cu mingea de tenis pe plaja de la Copacabana. Îi ţin minte şi azi pe Pele, pe Eusebio. Am undeva nişte depozite de memorie despre acel fotbal.
- Şi cine vă mai place?
- Dar, în egală măsură, îmi plac şi britanicii. Cineva mi-a zis că e anormal să-mi placă şi unii, şi ceilalţi.
- Cred că am înţeles de ce vă atrag argentinienii şi brazilienii, de ce şi britanicii?
- Aşa de mare plăcere am când văd jucând echipe englezeşti, cred că îmi proiectez în ele toată admiraţia pentru ştiinţa organizării sociale pe care o au britanicii.
- Nu m-am gândit la asta.
- Vezi pe teren cum ştiu să colonizeze un loc, cum ştiu să facă legi bune economice. Deci tot fotbalul lor este calculat, pragmatic şi eficient, că din 3-4 pase ajung la poartă. O centrare, o lovitură liberă, acolo vezi perfidul Albion cum se spune. Nemţii...
- Chiar aşa, nemţii, campionii mondiali?
- Fotbalul nemţesc mi se pare o caricatură a fotbalului britanic, nemţii chiar sunt maşini, chiar sunt un mecanism. De-aia îl prefer pe Federer lui Djokovici.
"Noroc că snookerul nu-i sport de masă!"
- Vă atrag atenţia că am sărit la tenis.
- Djokovici poate să stea şi o oră pe fundul terenului, cum făcea pe vremuri şi Borg, pac, pac, tic, tac. Eu vreau Federer, Năstase, ăştia. Dar recunosc că îmi plac în egală măsură artiştii şi calculaţii. E o chestie bizară. De regulă eşti ori, ori, eu sunt şi, şi.
- Diferenţa între fotbalul şi sportul din trecut şi prezent?
- Era un fotbal amprentat de personalităţi, acum totul s-a industrializat ca şi mâncarea, odată ce au apărut corporaţiile, lanţurile de magazine. Fotbalul, ca şi tenisul de cîmp au început prin a fi activităţile unei elite. Norocul nostru este că snookerul nu riscă să devină un sport de masă. N-a devenit el sport de masă ping-pongul după Olimpiada de la Beijing!
- Vă atrage snookerul?
- Mă uit la snooker hipnotizat. Nu pricep mare lucru, dar mă meduzează, mă fascinează, îmi place toată acea lentoare. Este o terapie vizuală, mai ales că eu sunt un campion al slow-ului în tot ce fac.
Naţionala? Un brand turistic
- Vom reveni la ideea asta, pentru că ştiu că aveţi o filozofie întreagă aici. Ce înseamnă pentru dumneavoastră echipa naţională? Daţi-mi, vă rog, o definiţie scurtă!
- Înainte să vă răspund, să vă mai spun ceva. Ştiţi, probabil, că în copilăria mea sportul în general şi fotbalul în particular erau privite ca locuri mult mai naturale. Mai dezindustrializate.
- Şi acum, care este peisajul?
- Când vezi că se discută atât de mult despre blaturi, despre ce i se întâmplă lui Blatter, când vezi că totul a devenit un sistem financiar în loc de divertisment pur, o uriaşă inginerie socială, o afacere planetară, mai mult decât politica însăşi, ce să mai zici despre echipa naţională?
- O definiţie cât de mică pentru echipa naţională. Ioan Holender spunea că este conştiinţa de sine a unei naţiuni.
- Eu nu aş da o definiţie teribilă echipei naţionale. Mă gândeam că dacă nu cultura este conştiinţa de sine, atunci măcar poezia.
- Deci?
- Cred că echipa naţională, fie ea de fotbal, de handbal sau de baschet, este mai mult un brand turistic. O flamură între altele. Nu mai văd autenticitate, întâmplare, de aceea nu pot să pun naţionala mai presus de sistemul turistic al unei ţări.
Temporizarea şi "Carul cu boi" al lui Grigorescu
- Am înţeles...
- ... Ce văd însă în echipa naţională de o viaţă întreagă, văd o imagine a specificului naţional, a spiritului naţional.
- Sună tentant, puteţi detalia?
- Văd toată acea temporizare pe care o blestemam noi, dar care ne reprezintă, temporizarea care făcea ca atunci când România conducea cu 1-0 la pauză să ştii că urma să piardă în final cu 2-1. Şi cum ne retrăgeam noi invariabil în apărare, ăsta este blestemul românesc. Un fatalism pe care nu-l suporta personajul meu preferat din istoria noastră, Regina Maria.
- Care ce spunea?
- Ea, care avea sânge britanic şi rusesc în vene, nu înţelegea de ce nu avem cultura învingătorului.
- De ce n-o avem?
- Păi, n-o avem fiindcă am fost mereu colonizaţi, servitorii altora. Şi am învăţat să ne mulţumim cu puţin, la foc mic sub coviltir, iar pictorul nostru preferat este Nicolae Grigorescu cu Carul cu boi.
- Tabloul acela e un simbol naţional?
- Da, carul cu boi care merge încet, încet, traversează istoria, şi nu poate să cadă nici în şanţuri, pentru că ştie să-i vadă mereu pe ăia mai rapizi cum îşi rup gâtul.
- Aşa suntem şi la fotbal?
- Mai bine să fii condus cu 3-0 şi să baţi cu 4-3, să reiterezi Mărăşeşti de altădată, în izmene, în opinci, la minus 30 de grade, soldatul nostru cu Biblia în raniţă. «Bă, îţi dăm pământ!» Şi atunci i-a mâncat şi pe Mackensen şi pe toţi.
"Sportul fasonează muşchii şi scoate toată forţa demonică din om"
"Acum încercăm să refacem mândria sportivă de altădată, ca imagine a mândriei naţionale"
"Trăim într-o ţară care suferă de masochism, care nu alege din istorie decât golurile, din şvaiţer doar găurile, nu caşcavalul"
"Mai mereu judecata dreaptă, cumpănită, măsurată, buna.credinţă sunt suspectate. Riscă să pară leznaţiune, trădare. Mai ales când se exercită asupra unei personalităţi care seamănă a efigie naţională.""Jucam portar şi fundaş dreapta, că eram gras şi umpleam poarta sau se speriau ăia de mine"
"N-a devenit ping-pongul sport de masă după Olimpiada de la Beijing, cum să devină snookerul?"
"Avem nevoie de continuitate, de rânduială. La Muntele Athos am mâncat pe mese de marmură puse acolo din anul 950. Înţelegeţi?"
"Şi în sport, ca şi în artă, (ne)bunul simţ poate fi sanctificat. Sunt zone în care etica intră în levitaţie"
"În Grecia antică, sportul suspenda războiul. Astăzi, ultraşii şi hooligans au schimbat logica păcii aduse de sport"
16 ani a realizat Dan C. Mihăilescu emisiunea "Omul care aduce cartea" la ProTV
5 minute pe zi 5 zile pe săptămână,
de luni pînă vineri, se desfăşoară emisiunea "Cartea de la ora 5", pe emag.ro
Fişă biografică
Dan C. Mihăilescu, născut pe 12 decembrie 1953, este critic literar, istoric literar şi eseist. Este absolvent al Facultăţii de Limba şi Literatura Română (1972 – 1976), secţia româno – franceză, Universitatea Bucureşti. Dan C. Mihăilescu este cunoscut publicului larg ca fiind unul dintre cei mai consecvenţi cronicari literari contemporani şi longeviv realizator al unei emisiuni culturale, "Omul care aduce cartea", la ProTV.
A debutat publicistic în anul 1974 în "România Literară". A publicat cărţi precum "Cărţile care ne-au făcut oameni", "Oare chiar m-am întors de la Athos?", "IL Caragiale şi caligrafia plăcerii", "Castelul, biblioteca, puşcăria. Trei vămi ale feminităţii exemplare"
Și scriitorii se dopează, nu-i așa?
Dan C. Mihăilescu se încarcă pentru o zi de muncă ascultând Pink Floyd, Led Zeppelin și Coldplay. Este convins că pledoaria pentru citit are un rost mai ales printre corporatiști, pe care vrea să-i învețe ce-i aia savoir vivre, și e convins că puștimea poate deprinde tihna lângă un ibric în care fierbe cafeaua.
"Să-i dăm voie Simonei să piardă!"
- Simona Halep pare că se abate un pic de la tiparul românului contemplativ, resemnat de care aminteați mai devreme. Cel puţin, până au început să vină şi înfrângerile.
- Nu am înţeles de ce Simona Halep este făcută răspunzătoare pentru neputinţele unui sistem întreg. Ne legăm de ea şi o tocăm întruna.
-Dar dacă noi, ziariştii, o lăudăm când câştigă, nu avem voie să observăm şi când pierde şi joacă rău?
- Desigur. Simona este o fată extraordinară, trebuie să-i dăm voie să şi piardă. Dar ea este şi o imagine a spiritului nostru belaliu, improvizat. România are cultul improvizaţiei, al neaşteptării. La noi, nimic nu este sigur decât nesiguranţa.
- Poate ne vedem noi așa, dar suntem responsabili și tenace.
- Știți ce spunea Paul Morand prin 1935?
- Nu.
- Veniți la București să faceți o cură de nepăsare.
Lovituri la glezne şi dopaj scriitoricesc
- Cultura sportului este, aşa, o vorbă? Mai funcţionează astăzi îndemnul lui De Coubertin, care spunea că important este să participi?
- Cred în acel mesaj, absolut, important este să vrei să fii bun. Cultura, inclusiv cultura sportului, este dresorul care îmblânzeşte fiara din om.
- Sună foarte frumos.
- Diabolicul se angelizează prin mişcare. Cînd întâlneşti nişte oameni pe vârf de munte nu există nimeni să nu dea bună ziua. Oameni pe care nu-i cunoşti.
- Profesorul Lucian Boia mi-a spus cam acelaşi lucru despre expediţiile montane.
- Acolo, sus, toţi suntem fraţi, "Bună ziua, dom' profesor!", "Sărut mâna, doamnă!", "Credeţi că plouă sus sau că o să ningă?" Acolo este o frăţie extraordinară, nu ca în găleata aia de iad de la mare, unde lipsesc doar dracii să dea cu melesteul.
- Rivalitatea dintre oamenii de cultură este de natură sportivă? Este fair-play?
- Este un challenge inter-scriitoricesc, fără doar şi poate. Ţin mult la ideea de concurenţă, de meritocraţie, de concurenţă în gândire.
Sunt un adversar al egalitarismului.
- Şi fair-play sau lovituri la glezne?
- Există şi la noi lovituri pe sub masă, există blaturi, dopaj.
- Cum arată dopajul în cultură?
- Vanitatea este un drog. Atunci când te pui la masa de scris îţi spui "Sunt cel mai bun", "I'm the best, sunt Dumnezeu". Vanitatea te poate droga, după cum sunt artişti care se hrănesc cu duşmănie, din ranchiună. Otrava şi adrenalina recalibrează persoana.
- Sunt productive formele acestea de dopaj intelectual?
- Până la un punct. Până în punctul în care ceea ce era virtute devine viciu. Propriul talent exersat în exces poate să-ţi devină caricatură.
Vindecare prin spovedanie la duhovnicul sport
- Cititul este un sport? Sau un sport extrem?
- Este mult de spus aici. Cred că este un antrenament al spiritului.
-Deci o formă de sport.
- Eu m-am simţit întotdeauna vindecat mental după ce am făcut mişcare. După o repriză de fotbal, de volei, chiar după un bowling. Mişcarea îţi aeriseşte mansarda. La fel cititul.
- Se tot asociază ideea de sport cu o nouă formă de religie.
- Poate comit o impietate, dar cred că după orice formă de mişcare sportivă deplină, sufletul tău se simte ca atunci cînd ieşi din biserică, ca după o liturghie, când ţi s-a înălţat sufletul.
- Interesantă similitudine, nu m-am gândit.
- Poţi să ieşi de la un duhovnic eliberat de dracii din tine, aşa cum ieşi după un meci care te vlăguieşte şi îţi stoarce energia.
- Îşi pierd vremea intelectualii care se preocupă de sport? Circulă teoria asta.
- Asta cu cronica sportivă vine de departe, de la Camil Petrescu. Numai eu ştiu câtă lume l-a bârfit pe Manolescu atunci când făcea cronică sportivă. Şi despre Radu Cosaşu mai spun unii că îşi pierde timpul cu prostii de când a mărturisit că se uită pierdut la snooker.
- Păi, domnul Cosaşu ţine o rubrică săptămânală la noi în Gazetă, deci nu se dezice de sport şi gazetărie sportivă.
- Şi eu care îl aşteptam cu romanul vieţii.
- Ştiţi că Bernard Pivot, în paralel cu emisiunile culturale "Apostrophe" şi "Bouillon de culture", ţinea un studio pe timpul Coupe du Monde din '98?
- S-ar fi descalificat dacă trăia în România. Când mi-a propus Adrian Sârbu să ţin emisiunea "Omul care aduce cartea" aşa mi-a zis, că o să fiu Bernard Pivot al României.
"Vin turcii, mamă!"
- De ce pregetă părinţii să-şi lase copiii să facă sport? Mai mult, îi scutesc şi de orele de sport de la şcoală.
- Explicaţia e lungă, e complicată. Aici intrăm în "Ethosul protestant al muncii" al lui Max Weber, în faliile dintre civilizaţii ale lui Samuel Huntington. Sau în ce înseamnă ortodoxia prin comparaţie cu catolicismul sau protestantismul.
- Mai simplu spus?
- Noi am avut şi o istorie blestemată, în care părinţii şi-au ţinut copiii lîngă ei, că vin turcii, că vin ţiganii, că te răpesc, aoleu, mamă, e un plâns de milă acolo...
- Pe când la catolici sau la protestanţi?
- La noi se merge pe dolce far niente, pe povestea leneşului. Intelighenţia ortodoxă se uită cu respect la disciplina milităroasă a catolicismului. Copiii ăia care înoată de la 2-3 ani, copiii ăia care sunt lăsaţi să-şi julească genunchii. Care sînt obişnuiţi să stea în frig. Toată educaţia din colegiile britanice pune sportul pe un loc extraodinar.
- Se călesc pentru viaţă?
- E o sportivitate acolo care se leagă de religiozitate, de ceea ce se cheamă a trăi sacru. Lorzii englezi îşi irigă toate canalele, whiskyul este limpede, ceaiul de la ora 5 este sfânt. Sunt de o excentricitate şi de o rigurozitate care îi recomandă ca având un mare viitor.
Radiografii la secundă
- O să vă rog să îmi caracterizaţi foarte scurt următoarele personaje celebre din lumea sportului.
- Shoot! Trageţi!
- Nadia
- Tenacitate
- Patzaichin.
- Frumuseţe sufletească.
- Ilie Năstase.
- Artist... Şi ceva ţicneală. Dar aş zice să nu scrieţi asta.
- Mie îmi sună foarte bine. Pele?
- Bun-simţ.
- Federer.
- Eleganţă. Un domn.
- Serena.
- O forţă.
- Messi.
- Un subtil.
- Ronaldo.
- Cămătaru al lor, faimos că nu-l poate faulta nici dracu'.
Întîrzietorul
- Ştiu că aveţi o relaţie specială cu tinerii, cu elevii. Am înţeles că mergeţi des în licee.
- Este atât fast, fast (n.r.viteză), atât instant, instant, atâta obsesie a branşării, a conexiunii, încât am o fascinaţie a încetinelii. A insularizării. Mă doresc, aşa cum spunea Noica, un întârzietor.
- Şi asta le propovăduiţi copiilor?
- Sunt un om care cînd prinde elevii de liceu nu ştie cum să-i facă să pună un bemol. Să cânte partitura vieţii mai încet.
- Şi reuşiţi?
- Ăştia mici sunt înnebuniţi de viteză, se vor simultan peste tot, trăiesc epoca internet, totul este conectat, branşat, totul este în timp real.
- Ce îi îndemnaţi să facă ca să-i scoateţi din ritmul ăsta?
- Le-am spus să îşi înceapă dimineaţa preparîndu-şi cafea la ibric, timp de un sfert de oră. Oriunde mă duc, la Bucureşti, la Bacău, la Moreni sau la Râmnicu Vâlcea, îmi fac numărul cu această pledoarie pentru lentoare.
- E o pledoarie pentru ce anume mai exact?
- Slow food, slow city, slow sex, încerc să le pun şi puţin plumb în aripi. I-am rugat să se ducă pe munte fără telefon mobil. «Dacă picăm într-o prăpastie, cum ne salvăm atunci?», m-au întrebat. Se ciocnesc de tine pe stradă, în metrou, mănâncă un croissant în picioare la ieşirea din casă.
- Par să înţeleagă mesajul dumneavoastră?
- Ascultă. Ştiţi, nu am nimic împotriva împărtăşirii, a share-uirii, cum spun ei, dar copiii ăştia nu mai ştiu să stea 5 minute fără să intre pe Facebook. Într-o reţea de socializare. Or, noi avem nevoie de ritualizare, de mici ceremonialuri de fiecare zi.
- Ca de exemplu?
- Cum era cina cu tatăl care tăia pâinea şi o împărţea copiilor, cum fac italienii care sâmbăta şi duminica nu concep să nu mănânce în familie. Cum îşi beau turcii tacticos cafeaua la Istanbul.
- Vi se pare că se duce lumea de râpă?
- Întîrzietorii, cum mă laud eu că aş fi, au un mare rol aici. Trăim într-o epocă estuar. Cioran spunea că oricum se alege praful de tot, că suntem într-un vortex, într-o centripetă în care apa curge tot mai repede. Adică ne vărsăm.
- Nu sună prea încurajator.
- De-aia e important să ai nişte bătrâni întârzietori, care se vor rădăcini, ţin căsoiul înainte de a-l lua puhoiul. Sună patetic, ştiu că idealizez trecutul. Dar este nevoie în lume şi de conservatori, de paseişti. De vintage.
5 minute de cultură pentru corporatişti
- V-aţi mutat recent în mediul online, unde ţineţi emisiunea "Cartea de la ora 5".
- 5 zile pe săptămână, 5 minute, de luni pînă vineri. Am ezitat pînă să accept. Este altă lume în mediul online. Am întors spatele, îmi pare rău şi îmi cer iertare, publicului sexagenar sau septuagenar care nu are computer.
- Cui adresaţi noua emisiune?
- Am zis da în ideea că oamenii în vârstă nu au nevoie de pledoarie pentru lectură, ci tinerii. Adolescenţi de la 15-16 ani pînă la oameni de 40-45 de ani. Corporatişti care au minimum 1000 de euro leafă şi care au nevoie de lecţii de viaţă.
- Cum aşa?
- Nu au fost învăţaţi cum să trăiască, au fost învăţaţi să înveţe. Să se ajungă, să-şi ia o casă, să-şi întemeieze o familie, să aibă o maşină, o grădină.
- Dar?
- Se văd la 30 de ani îmbrăcaţi minunat, cu tot ce trebuie în casă, cu toate electrocasnicele, dar nu au savoir vivre. Asta e marea taină. Nu life style, asta e altceva, ci savoir vivre, le bien etre. Starea binecuvântată înăuntrul tău, să ai confort cu tine însuţi, să te simţi bine cu meseria ta, să fii bine poziţionat faţă de cei din jur, eventual faţă de Dumnezeu. Este un lucru greu de realizat.
Muncitorii sudează în continuare bucăţile de cornier. Unii trecători se opresc o clipă să arunce o privire spre vitrina doldora de cărţi. Pleacă grăbiţi, descurajaţi poate de şantierul de la uşă. Închid telefonul care funcţiona pe modul "recorder" şi continuăm cîteva minute discuţia despre Simona Halep. Pricep că mai bine te arăţi critic faţă de Eminescu, decât faţă de tânăra noastră campioană. Şi că sinceritatea în meseria fiecăruia dintre noi este un sport foarte solicitant.
"Cînd România lui Ceaușescu era în dezgheț, totul era perfect și în sport"
"Rivalitatea Real-Barcelona transcende sportul, se duce undeva în etnologie, în politică, în istorie. Și nu văd neapărat în suporterii Barcelonei forțele secesioniste ale Catalunyei"
"Visez și acum niama zasada, jult carton, faulira, a fost o trăire la fel de intensă ca atunci cînd puneam mîna pe cîte un Pink Floyd, pe un Led Zeppelin"
"Sportul face biopsia unei țări. Este un RMN, o tomografie, scanează organismul național"
"Otrava și adrenalina recalibrează persoana. Pînă în punctul în care ceea ce era virtute devine viciu"
"Avem nevoie de continuitate, de rânduială. La Oxford, plîngea sufletul în mine să văd cum stau acolo băncile alea de 800, de 1000 de ani"
{{text}}