25 iulie 1999. În minutul 74, Vrăbioru se prăbușește din senin pe gazonul din Giulești. Dus la Spitalul Floreasca, i se constată decesul. Aproape același minut, 17 ani mai târziu. Patrick Ekeng cade ca secerat. O oră și ceva mai târziu, e declarat mort. Îmi e greu să scriu aceste rânduri, poate mai mult decât oricui altcuiva. Pentru că am trecut prin momente identice în urmă cu nici 8 ani...
Am fost mai norocos, dar de fiecare dată când astfel de tragedii se abat asupra sportului pe care îl iubesc, trăiesc aceleași senzații: fiori, tremur și regret că nu s-a putut face ceva.
Sportul e asociat mereu cu sănătatea. Cred însă că e din ce în ce mai departe de asta. Mai ales în România. Poate că par hater, dar scenele pe care le-am urmărit cu greu aseară pe "Ștefan cel Mare" sunt o mostră a indolenței cu care sunt verificați sportivii din țara noastră.
Nu aş vrea să învinuiesc pe cineva. Inima lui Ekeng putea ceda acum două zile, la antrenament. Sau la încălzire. Sau chiar imediat după meci. Bănuiesc că boala de care suferea e aceeaşi pe care am avut-o şi eu (cardiomiopatie dilatativă). Nici nu doare, nici nu o realizezi, până n-o pățești nici măcar nu știi că o ai. Inima cedează ușor-ușor, oboseala te învăluie din ce în ce mai rapid, însă există posibilitatea, așa cum a fost și pentru dinamovist, să cedeze înainte să-și arate vreun simptom.
Dar de aici vin multe întrebări! Cum se primește avizul de la INMS? Înțeleg că se iau probe de sânge, se aleargă pe bandă, însă pilonul principal din corp îl verifică cineva? Și nu doar cu o simplă electrocardiogramă?
Continui să spun că eu am avut noroc! Prima dată când am căzut inconştient aveam doar 16 ani. Și mi-am revenit fără a exista vreo explicaţie. Din fericire, în următoarele dăţi când am făcut stop cardiac (adică după un an și jumătate) eram deja în spital, în faţa unor medici care îşi ştiau bine meseria. În plus, aveam un defibrilator care îmi transmitea şocuri electrice de fiecare dată când inima se oprea. Şi a făcut-o de 5 ori! Şi m-a salvat.
Din păcate aseară n-a existat un astfel de dispozitiv pe gazon, sau a existat, dar nu a ştiut nimeni să-l folosească. Cert este că un defibrilator i-ar fi putut salva viaţa lui Patrick.
Alte întrebări vin din felul în care s-a acționat vineri seară. Nu spun că dacă se proceda ca la carte Ekeng scăpa. Nu spun nici că dacă ar fi existat acel nenorocit de defibrilator ar fi trăit acum. Dar măcar nu era condamnat la moarte. Erau niște șanse să fie salvat și spun asta pentru că am fost în situația lui.
Remember 17 martie 2012: Fabrice Muamba s-a prăbușit pe White Hart Lane, iar medicii au acționat total diferit față de cum s-a întâmplat în "Ștefan cel Mare". Nu mai vorbim că au venit cu defibrilatorul pe teren! Primul ajutor, căci la el mă refer, s-a dat direct pe gazon. S-a stat minute bune până când medicii și-au dat acordul că Fabrice va putea rezista până la spital. Și le-a ieșit.
În cazul unui stop cardio-respirator, nu minutele sunt importante, ci secundele. Orice pas bine gândit poate salva viața pacientului. Însă aseară echipajul de pe ambulanță fie a fost depășit de gravitatea cazului, fie n-a avut capacitatea de a face ce trebuie. Din păcate într-o seară de 6 mai nimeni nu-și dorea încă un "câine" printre îngeri, ci un tată și soț viu, chiar dacă n-ar mai fi jucat fotbal niciodată.
Au trecut aproape 7 ani de când defibrilatorul m-a ținut în viață dintr-o serie de 5 stopuri cardiorespiratorii. Între timp am făcut un transplant de inimă și acum sunt OK 100%, fac meseria pe care o iubesc și mă bucur de viață. Din păcate, nu toți avem norocul de a avea prin preajmă medici pricepuți și aparatura potrivită ... Rămas bun, Patrick Ekeng!
* Vlad Nedelea este jurnalist al Gazetei de aproape 5 ani. El a intrat în redacția GSP.ro la 2 ani după transplantul de inimă reușit, cu ajutorul medicului Horațiu Suciu, la Institutul de Boli Cardiovasculare si Transplant din Tg. Mureș.
{{text}}