Lucian Ionescu, fost oficial al Rapidului, acum la FC Voluntari, a scris pe facebook despre o experiență dură prin care a trecut, tot din cauza unei afecțiuni cardiace. Redăm textul integral mai jos:
OF, PATRICK, TU NU AI AVUT NOROCUL MEU!
Nu vreau să creez și eu o poveste din drama bietului Ekeng. Dar nici nu îmi pot ascunde la nesfârșit spaima și repulsia vizavi de ceea ce se întâmplă, din păcate, atât de des la noi. Și nici nu îmi pot uita propriile drame. Când îmi privesc fiica îmi repet de fiecare dată că vreau să o văd crescând.
În 1997 mi-a fost descoperită întâmplător o afecțiune congenitală pe inimă. La spitalul Fundeni mi s-a spus franc că dacă refuz operația pe cord deschis, în trei ani mor. Însemna să părăsesc această lume la 30 de ani. Medicilor nu le-a venit să cradă că această afecțiune, repet, congenitală, nu mi-a fost descoperită la controlul pentru satisfacerea stagiului militar, în contextul în care examenele mele au fost extrem de amănunțite ținând cont că în vara anului 1989 Armata română m-a trimis în deșertul din Kazahstan. Atunci, în 1997, vina a fost aruncată pe sistemul medical deficitar din perioada comunistă.
În anul de grație 2013, într-un noiembrie trist și sărac, înaintea unui meci al Rapidului cu Dunărea Galați, l-am dus pe Marius Șumudică la mijlocul terenului din Giulești și i-am înmânat o diplomă. La întoarcerea către margine, am simțit o amețeală copleșitoare, bătăi puternice și neregulate ale inimii și am făcut eforturi disperate să nu mă prăbușesc. La pauza meciului, am avut intenția să merg către mașina salvării din stadion să cer o pastilă de Rythmonorm, însă o rușine prostească m-a reținut.
După acel meci, într-un birou, inima părea să îmi iasă prin camașă. Am rugat un coleg să mă ducă la un spital pentru că nu mai puteam conduce. Privirea mi se pierdea în ceață, iar totul devenise confuz. Iar inima, chiar refuza să mai stea la locul ei. Am ajuns la spitalul „Municipal”. Minute în șir am stat rezemat de un stâlp în apropierea camerei de gardă spunându-mi-se obsedant să am răbdare că sunt și alți oameni suferinzi înaintea mea. Simțeam cum moartea îmi dă târcoale. A sosit momentul în care am strigat către o doctoriță aflată în treacăt presimțind că voi cădea. Corpul, organismul numai avea putere. Mi-au făcut un control rapid, după care am fost efectiv împins către salonul de urgențe majore. Era grav, foarte grav. Se pare că acel țipăt al meu mi-a salvat viața. Mi s-a spus că dacă inima nu se va converti până dimineața, va fi oprită și repornită cu șocuri electrice. În noaptea aceea mi-am revăzut toată viața prin chipul fiicei mele care avea și încă mai are nevoie de mine.
Am aprins o lumânare la stadionul Dinamo pentru Patrick Ekeng. Un om cu familie, cu un copil rămas fără tată. Am privit iarba, am privit cerul și mi-am dat seama că eu am fost mai norocos ca el.
Dar Doamne, ce va mai urma mâine?
{{text}}