Suferinţă, tragedie! Bucurie, triumf total. În decurs de 48 de ore, sportul românesc ne-a dat dimensiunea maximă a distanţei dintre durere şi alintare.
Dintre disperare şi satisfacţie. Dintre capăt de linie şi început de drum! Din drama lui Patrick Ekeng şi victoriile strălucitoare ale Simonei Halep şi mai ales a fetelor de la CSM Bucureşti avem obligaţia morală şi nu numai de a ne alege calea pe care o avem de urmat.
Dacă în privinţa morţii subite a mijlocaşului camerunez încă nu avem toate datele, deşi raportul inspecţiei efectuat la ambulanţa Puls parcă ne întoarce în timp cu o jumătate de secol şi ne aşază în rând cu toate ţările bananiere, în privinţa succesului CSM-ului ştim că totul are o logică. Şi argumente pe care trebuie să le urmăm.
Ceea ce s-a petrecut în handbalul feminin românesc în ultimul an nu doar că nu e întâmplător, dar e modelul pe care suntem obligaţi să-l avem şi în alte sporturi. Thomas Ryde şi Kim Rasmussen, adică un suedez şi un danez, plini de pasiune şi de gânduri bune, au venit aici, la noi, şi ne-au învăţat ce trebuie să facem ca să dominăm Europa şi lumea.
Evident că noi, românii, în tradiţia noastră păguboasă, şi aici ne includem şi pe noi, ziariştii, cel puţin eu, unul, îmi asum, am făcut aproape totul ca să-i împiedicăm. Că nu ştiu nimic, că sunt slabi, că nu cer time-out-urile la timp, că, că, că, că. Totul negativ!
Evident că ei, străini, cred că nu e întâmplător că sunt nordici, în mentalitatea lor relaxată, şi-au văzut de drum şi de treabă, au crezut în ceea ce fac, au muncit şi au decis aşa cum au crezut că e mai bine. Iar finalul le-a dat dreptate lor.
I-aţi auzit vreodată pe oamenii ăştia reacţionând vehement, intrând în polemici şi în discuţii negativiste atunci când Tadici arunca mizerii în stânga şi în dreapta sau atunci când ziariştii criticau mult prea devreme? Nu, nu i-aţi văzut fiindcă n-au făcut-o! E, dincolo de profesionalismul lor, o lecţie de viaţă, dar mai ales o lecţie de civilizaţie pe care Thomas şi Kim ni le-au oferit.
Narcisa Lecuşanu a dezvăluit argumentul pentru care l-a ales pe Ryde. "Ştiţi de ce l-am propus pe Ryde la naţională? Fiindcă l-am cunoscut şi am apreciat la el că întotdeauna îţi arată ce trebuie să faci ca să îndrepţi greşeala, niciodată nu insistă pe un reproş. Gândeşte pozitiv, niciodată negativ". E tare, nu? Vedem acum cu toţii ce se întâmplă atunci când talentul şi spiritul de sacrificiu pe care sportivul român le are din plin intră pe mâinile unor tehnicieni de afară.
Îmi pare rău pentru antrenorii români, în momentul de faţă cred că sunt depăşiţi de nivelul sportului mondial. De la fotbal şi handbal până la orice sport vreţi. "Normal că ratezi, înainte de meci ai stat să-ţi pierzi timpul ca să-ţi împleteşti coada asta la păr!". Este reproşul lui Gheorghe Tadici făcut Adei Nechita acum nişte ani, la un meci al Oltchimului. Jenant, nu?!
Cred că e momentul ca şi fotbalul românesc să urmeze calea handbalului. Cred că succesorul lui Iordănescu ar trebui să fie un străin. Un om care să stea departe de meschinăriile tipic româneşti, să stea departe chiar şi de tentaţia de a intra în polemicile dâmboviţene şi implicit de a şti să suporte criticile presei, nedrepte şi poate exagerate uneori, aşa cum au făcut-o Thomas şi Kim.
Mi-ar plăcea să cred că inclusiv Gigi Becali s-a uitat la finala CSM-ului de duminică. Mă refer la el fiindcă Steaua e clubul care se apropie ca nivel de investiţie de banii rulaţi de CSM. E momentul ca şi Becali să priceapă că străinii pe care îi refuză nu sunt mai puţin fotbalişti doar fiindcă nu i-a văzut el jucând.
Pessoa, Grubisici, Carmen Martin, Fisker, nu mai vorbesc despre Gullden, sunt jucătoare care n-ar fi ajuns niciodată în România dacă CSM ar fi avut un patron ca Becali.
Lăsaţi oamenii care se pricep în respectivul domeniu să decidă! Să transfere, să aleagă, să facă echipa, să facă schimbările şi să ţină singuri speech-ul din pauză sau din time-out-uri. Şi dacă la final vom pierde, ne vom asuma că aşa e în sport, că totul e un joc în care cuvântul tragedie există doar atunci când se întâmplă ce s-a întâmplat cu Ekeng, nu atunci când pierzi un meci.
Dar până una, alta, să le mulţumim lui Thomas şi Kim că ne-au arătat drumul corect pe care trebuie să o luăm. De aici încolo ţine doar de noi dacă vom şti să apreciem ce dar imens ne-au dat aceşti doi domni! Thomas, Kim, thanks!
"De ce am crezut tot timpul în succes? Pentru că acesta e rolul meu, asta trebuie să facă antrenorul, să rămână mereu lucid, să aibă soluţii. Să aibă planul A, iar dacă el nu merge, să aibă şi planul B, dar şi planul C"
Kim Rasmussen"Ce trebuie să învăţaţi voi, românii, din acest triumf? Că o echipă, în orice sport, nu neapărat în handbal, are nevoie de linişte, de pace, de sprijin din exterior şi de foarte multă încredere. Aceste lucruri îţi formează caracterul de care ai nevoie pentru a aborda meciuri cu miză imensă. Ştiţi când am simţit aceste lucruri? După Mondialul la care România a luat locul 3"
Kim Rasmussen"Obiectivele mele sunt pe termen lung. Obținerea unei medalii este un proces în sine, construcția se face însă pas cu pas. Aceasta e filosofia mea, am constatat că voi, românii, nu aveţi răbdare, nu gândiţi pe termen lung, vreţi totul imediat şi dacă nu obţineţi, gata, înseamnă că e dezastru. Nu, nu e aşa"
Thomas Ryde
{{text}}