Gazeta continuă să publice dezvăluiri șocante din viața campioanei mondiale absolute la gimnastică, Maria Olaru, publicate în cartea autobiografică "Prețul aurului. Sinceritate incomodă", care se va lansa pe 4 iunie la BOOKFEST.
- Cele patru pagini din Gazeta de ieri despre cartea pe care Maria o va lansa sâmbătă, de la 13:30, la pavilionul expozițional Romexpo, au creat rumoare în rândul publicului.
Astăzi, publicăm alte două povești care-i au în prim-plan pe antrenorii români cel mai bine cotați: Octavian Bellu și Mariana Bitang. Olaru dezvăluie atmosfera de la lot și tratamentele la care erau supuse micuțele gimnaste de către cei doi tehnicieni.
„Mi‑a tras o palmă d‑l Bellu de a început să mă doară maxilarul”
"Așa cum am mai precizat, rulajul de gimnaste perindate pe la lot era extrem de mare. Unele nu făceau față rigorilor, altele se accidentau ori se săturau să se tot «rupă» acolo. Lotul era ca un malaxor sau ca o moară care macină continuu. (...)
Miercuri, pe 19 ianuarie 1994, eram încă la lot. Am plecat la sală. M‑am încălzit: am început cu bârna, am mers destul de binișor. La sol, nu prea. A țipat d‑l Forminte la mine.
La început de sol m‑a întrebat dacă am vreo problemă, i‑am zis călcâiul și pulpa, a zis că îmi trece. Deși mă dor mai multe, nu am la cine să spun: mă doare capul câteodată, călcâiele și pulpele.
La paralele am mers prost, a țipat iar la mine Forminte, însă nu am ce să fac, asta e viața. La forță mi‑a venit să plâng, dar nu am plâns. Mi‑a tras o palmă d‑l Bellu și a început să mă doară maxilarul", scrie Maria.
„Dobitoacă, tâmpită, idioată, indolentă, proastă...”
Destăinuirile o au în prim-plan și pe Mariana Bitang, care le jignea permanent pe fete: "Avea doamna Mariana un umor cu totul special, o gingășie absolut originală și o prețuire nemaiîntâlnită, cred, pentru noi - lalelele sale dragi.
Pentru încurajare și cuvenita educație, ne alinta cu adjective duios‑materne, precum «frumoaselor», «deșteptele mele dragi», «prințeselor». Doar că nu știu ce alchimie a sălii le metamorfoza. Ajungeau să sune în urechile mele cu totul altfel: «imbecile», «cretine», «țărănci», «cutre», «hahalere» (cuvântul acesta acolo l‑am auzit prima oară; nici nu știam ce înseamnă, a trebuit să mă duc la DEX, ca să n‑o mai deranjez, să‑i cer explicații ale înțelesului).
La singular, obișnuitele complimente apreciative precum «deșteaptă», «talentată», «grațioasă» ajungeau, după același mecanism fantastic al sălii, descins parcă din Twin Peaks, să‑mi sune ca «dobitoacă», «tâmpită», «idioată», «indolentă», «proastă».
Repertoriul reflectat și amplificat de pereții sălii mai conținea formula magică: «vaci medaliate», cu variantele mai scurte «vită» sau (ca să nu se simtă vreuna dintre noi discriminată!) «vite». Le repet, ca să nu zboare cumva din memoria cititorului, căci din a mea nu există nicio șansă. Din păcate...".
Alte 3 episoade șocante din cartea Mariei
Bitang: „Ce să faci, Bellu, cu țărăncile astea?”
"Și acum îmi răsună în urechi refrenul dumneaei preferat, rostit cu o voce superior‑scârbită, de parcă‑i era o nesfârșită greață de tot și de toate: «Ce să faci, Bellu, cu țărăncile astea? Nu vezi că au călcâiele crăpate, de le cântă greierii în ele?».
Nici nu știam că greierii cântă în călcâie. Dar ne întrebam și noi, când rămâneam singure sau ne nimeream mai multe afară, la «răcoare»: oare din ce familie grozavă, poate chiar aristocratică (mai știi?) se trăgea doamna? Că prea ne făcea praf pe chestia asta, a locului și a neamului din care proveneam. Până la urmă, dacă am avut răbdare și am fost cuminte, o banală întâmplare m‑a făcut să primesc răspunsul și la această întrebare. (...) Oprim la Buda.
Când să ne continuăm drumul, un sătean se proptise în fața mașinii și citea, cu atenție, numele meu, inscripționat pe aripă de sponsor. Și‑a scos pălăria, s‑a înclinat și mi‑a spus așa: «Și ați venit aici, la doamna?». Nu pricepeam care doamnă. Iar el mi‑a explicat, plin de mândrie, că acolo în sat se născuse și copilărise doamna Mariana Bitang, care se numea ca domnișoară Stănescu".
„Mi se tot reproșa că mă cred o Sharon Stone”
"Iar pentru ca tacâmul să fie complet, ieșisem din spital cu un bonus: se numea hepatită B! De la instrumentarul medical folosit prin stabilimentele spitalicești prin care bântuisem în ultimele 3 luni. Să fi fost la Deva, la Hunedoara sau la București? Cine poate ști? Oricum n‑ar ajuta la nimic. Pe scurt: sistemul sanitar. Eu - doar o victimă colaterală. Ce‑i drept, aș putea zice că am scăpat ieftin.
Alții au avut «norocul» să se aleagă cu lucruri mult mai urâte și mai grave din aceste transfuzii. Virusul hepatic B se instalase acolo, în sângele meu. Aveam să‑l port toată viața. Și va trebui să am grijă să nu‑l las de capul lui. Nu este atât de grav ca hepatita C, dar nici de neluat în seamă, ca un guturai care trece.
Dimpotrivă! Pe această temă, s‑au găsit unii (oameni câinoși la suflet și proști, a căror rea‑credință și trivialitate pare nelimitată), grăbiți să mă întrebe de unde mă căptușisem, cu cine «mi‑am tras‑o» acolo, în spital?
Dacă tot mi se reproșa că, blondă fiind, mă cred o Sharon Stone (cum mă pâra, ironic, doamna Bitang domnului Bellu), încă era bine că nu săvârșisem și crime precum cea din Basic instinct, nu? Dar puteam fi tratată ca și cum aș fi făcut‑o".
INMS și paginile lipsă din dosarul medical
"După ce m‑am retras din activitate, la începutul anului 2001, am vrut să‑mi văd dosarul medical de la INMS. Inițial, cineva de acolo se oferise să mă ajute, dar... apoi a renunțat, fără explicații, la bunăvoința promisă, preferând să dispară din peisaj.
Am bănuit că ar putea fi vorba, acolo, despre ceva... cel puțin delicat. Abia recent, prin intervenția cuiva cu o oarecare autoritate în sistem, am ajuns - împreună cu soțul meu - să vedem acel misterios dosar. Am constatat că lipseau pagini din el. Da, da... fuseseră pur și simplu rupte!
Cu atâta grabă, neglijență și nepăsare, încât rămăseseră acolo bucăți din ele, prinse la partea dinspre cotor a dosarului. Ce date importante or fi figurat acolo? Nimeni nu mai poate afla. Oricum, unele importante pentru sănătatea mea.
Cert este că făptuitorul nici nu se mai ostenise să le îndepărteze, spre a șterge urmele mizerabilei sale intervenții. Mi se pare evident că scopul unei asemenea porcării era ca nimeni să nu poată, vreodată, să vadă niște rezultate, diagnostice sau prescripții medicale".
Citește și:
- 9 povești din "Prețul aurului. Sinceritate incomodă" » Maria Olaru: ”A fost teroare, m-a bătut, m-a călcat în picioare!"
- Tolontan despre cartea Mariei Olaru: "Niciodată vălul secretelor și prejudecăților din sportul românesc n-a fost sfâșiat cu atâta sinceritate într-o carte. Volumul e necesar și insuportabil"
- Sute de mesaje și peste o mie de distribuiri pe Facebook după dezvăluirile tulburătoare făcute de Olaru: "Bravo, Maria, pentru curajul de a vorbi!"
{{text}}