Fiecare aur nescontat din bilanțul recent are în spate o bază de performanțe vizibile ale sportivilor respective
Florin Bercean are dreptate: Jocurile Olimpice sunt întotdeauna sursă de surprize. Poate tocmai pentru că se dispută o dată la patru ani: constanța unor sportivi în perioada dintre o ediție și alta e posibil să fie anulată de o zi, un minut, câteva zeci de secunde de explozie, de inspirație, de concentrare, poate chiar de noroc. Iar exemplele oferite de reputatul antrenor fac parte din această categorie. Există însă și un asterisc în acest raționament.
Niciunul dintre spotivii amintiți mai sus nu avea un titlu major care să justifice șansele sau pretențiile la aurul olimpic. Pe de altă parte, nu erau nici niște figuri șterse ale disciplinelor lor. Erau ori "rising stars", ori dintre cei care acumulaseră suficientă experiență pentru a ajunge, la un moment dat, și la rezultatul suprem. Cel care avea să le definească mai apoi întreaga carieră: aurul olimpic.
De la Sydney a pornit totul
Pentru Mihai Covaliu, triumful de la Sydney 2000 era, de fapt, prima sa victorie într-un concurs internațional important. Ca și cum ar veni un jucător de tenis fără vreun titlu ATP în palmares și ar cuceri Roland Garros-ul. În realitate, chiar s-a întâmplat asta, și exemplul pică bine fiindcă e din Brazilia. Gustavo Kuerten câștiga la Paris în 1997, deși până atunci nu ridicase nici un trofeu ATP deasupra capului, doar victorii în challenger-uri. Ulterior, cariera lui s-a dezvoltat spectaculos tocmai pornind de la acel punct suprem, pe care l-a mai atins de două ori, în 2000 și 2001.
Despre Cova se vorbea însă, era tânăr și promițător, talentat, lumea scrimei intuia cumva că el va fi sus la un moment dat. N-a făcut decât să ardă etapele, apoi, precum Guga Kuerten, să-și consolideze cariera cu titlul mondial din 2005, cu argintul mondial din 2003 și bronzul din 2002, cu bronzul olimpic din 2008 și cele europene din 2007 și 2008, dacă e să ne uităm doar la individual.
Triumful experienței
Constantina Diță avea, la cei 38 de ani ai ei de la Beijing, experiență în picioare cât trei alte atlete la un loc. Alergase primul ei maraton la Campionatele Europene în 1998, încheind a 17-a, iar la Mondiale în 1999, locul 19. Adunase medalii la competițiile de cros, alergare pe șosea și semimaraton, iar la CM din 2006, de la Goteborg, cucerise medalia de bronz. În 2004, câștiga prestigiosul maraton de la Chicago, iar în 2007 termina a 3-a în cel de la Londra. Era mereu acolo, între numele importante, cu stilul ei neobișnuit, de a porni de una singură și a conduce cursele kilometri întregi, uneori până aproape de final. Aurul de la Beijing a fost coroana așezată peste mulți ani de efort și de stăruință. Se întâmplă și așa: muncești, muncești, ești aproape mereu, iar într-un punct anume vine și răsplata.
Ziua în care nu a ratat nimic
La Londra 2012, când a devenit campion olimpic, Alin Moldoveanu era al 57-lea în lume. Privind strict din acest unghi, izbânda lui e o surpriză. Privindu-i palmaresul dinainte, vedem că are multe linii: argint mondial în 2006, bronz european în 2004, o victorie în Cupa Mondială în 2008, la Munchen, alte patru locuri 2 între 2005 și 2008. Plus locul 4 la JO de la Beijing, când a fost la, realmente, milimetri de o medalie. Părea că nu e în formă la Londra, însă în acea zi a fost cel mai bun. Pentru că mai fusese și înainte, chiar dacă nu la o ediție a JO.
Victoria cea neașteptată
Surpriza totală în istoria olimpică a României a fost, probabil, victoria Mihaelei Peneș la Tokyo 1964, la aruncarea suliței. Avea 17 ani, era încă elevă la liceul Ion Luca Caragiale și fusese trimisă la Olimpiadă doar pentru a vedea ce înseamnă un concurs mare, atmosfera, adversarele, de a învăța. S-a calificat în finală cu a patra performanță, 51,19 metri, la limită, din ultima încercare. Sovietica Elena Gorceakova dominase, cu 62,40 metri, nou record mondial. Dar în finală, chiar la prima tentativă, tânăra din București a prins aruncarea perfectă. 60,54 metri, adversarele s-au blocat, au început să riște, să ezite, și nimeni n-a mai prins-o din urmă. Și nimeni nu știa mare lucru despre Mihaela, în afara celeilalte românce din finală, Maria Dumitrescu. Surpriza perfectă!
Imposibilul există
Cinstit vorbind, există sporturi unde nimeni nu se califică la acest portret al surprizei așteptate. Atletismul sau natația se numără printre ele. Nu putem miza pe medalie în niciun scenariu.
Dar există sporturi unde portretul robot are pretendenți: haltere sau lupte.
Și există probe, precum scrima, handbal sau judo, unde avem mari așteptări.
La Rio 2016, delegația României are șanse solide la medaliile de aur în unele sporturi și probe, dar așteaptă și surpriza. Rămâne doar de văzut cine o poate produce. Cumva, trebuie să se mai fi vorbit de el, ea sau ei. Pronosticuri?
{{text}}