În arena Carioca 3 răsună "A Sky Full of Stars", vocea lui Chris Martin vibrează adânc, până în inimă, și-ți vine să te întorci către vecinul de scaun și să-l iei la dans.
Pe tavan joacă luminițe albe, sunt minutele suspendate undeva, parcă în afara timpului, minutele dintre vârful emoției și lacrimile bucuriei. Pentru că fetele vor plânge, știu asta, simt asta, acolo sus, pe podium.
Vor avea la gât medalia mult dorită. Medalia-soare, medalia-ghimpe, medalia dulce și acrișoară, medalia nădufului și a eliberării, medalia zâmbetului larg, medalia sudorii și a durerilor de oase, mâini, genunchi, spate. Pentru trei dintre ele, medalia care alunga, probabil definitiv, fantoma prăbușirii de la Londra.
Ani la rând au fost sus. Au supus Europa cu naturalețe, prin valoare și talent. Mereu favorite, mereu pe podium, aveau nevoie de validarea olimpică? Da, aveau. În primul rând pentru ele. Pentru că ar fi fost păcat să nu obțină acel aur absent din cauza unei nefericiri singulare.
Pentru că la Londra au fost toate, dar n-au fost împreună, iar pentru Rio au înțeles că alta e calea. Pentru că s-au mai alimentat o dată din frustrarea de a nu fi reușit la individual, dar de data aceasta au folosit-o constructiv.
Pentru că au demontat mituri care stau deasupra românilor precum norii de furtună, gata să arunce ploaie acidă. Că nu pot întoarce, că nu pot salva, că pierd vertiginos.
Din toate aceste motive, dar și din multe altele, aurul olimpic la spadă feminin e acum acolo unde trebuie să fie. Indiferent ce se va întâmpla în continuare din punctul de vedere sportiv cu cele patru fete, Ana Maria, Simona, Simona, Loredana, acest aur vine firesc.
E, lărgind cadrul, și strigătul de triumf, de revoltă, de avertisment, al unei părți a sportului românesc care a supraviețuit și a învins din pasiune și cu dotări nu dintre cele mai generoase. Un fel de a spune: "Noi am reușit, v-am salvat, acum ce urmează?". Se aude "A Sky Full of Stars", iar vin lacrimi în ochi. Întrebarea rămâne.
{{text}}