Pep Guardiola a părăsit miercuri Liga în faza "optimilor". Pentru prima oară în cariera de antrenor! Și tocmai la meciul cu numărul 100 pe bancă în competiție.
Se poate întâmpla și la case mari - veți spune. Corect. Însă problema e și cum ieși din scenă. "Murind" cu adversarul de gât sau predându-te aproape fără luptă, cum a făcut-o Man. City la Monte Carlo.
Privind la Pep și apoi pe teren, parcă erau imagini decupate din filme diferite. Un Guardiola agitat ca niciodată pe margine și niște jucători în albastru, jucătorii săi!, plimbându-se pe teren. Complet deconectați de la miza duelului .
"În toate ședințele dinaintea meciului am încercat să-i conving pe băieți să atace și să câștige. E vina mea că n-am reușit", admitea tehnicianul catalan la final. Dar oare avea și pe cine să motiveze? Senzația e că Pep n-a greșit fundamental în pregătirea partidei, ci atunci când a ales s-o pregătească pe Man. City.
El, profesionistul 200 la sută. Un antrenor care respiră fotbal 24 de ore din 24. Ei, o gașcă de vedete pentru care par să conteze mai mult munții de bani în care i-au îmbrăcat șeicii decât meseria. Niște fotbaliști care nu sunt gata să-și dea viața nici pentru manager, nici pentru un club cu care nu se identifică, fiindcă nici nu prea au cu ce.
Până să investească arabii, în 2008, City era un no name în fotbalul european. Iar în Premier, o grupare de duzină. Banii pompați din Golf au ridicat-o la un anumit nivel, dar nu suficient pentru a răzbi în marile bătălii. Îi lipsesc tradiția, istoria, vitrina cu trofee și respectul celorlalți.
City e cu totul altă lume decât acelea în care a trăit Pep la Barcelona și la Bayern. Dar a acceptat provocarea și trebuie să meargă până la capăt, oricare ar fi acela, chiar dacă nepotrivirea de caracter e evidentă.
{{text}}