Crema cremei

"



Cu cît o cultură e capabilă să asimileze mai multe influenţe, cu atît este mai puternică. La fel şi în fotbal. Cu cît mai multă diversitate, cu atît mai bine. Forţa "naţionalei" Franţei constă în amestecul de etnii şi culturi, de vechi şi nou, de ştiinţă şi pasiune. Selecţioner din iulie 2004, Domenech a reuşit să formeze un grup din veteranii erei Zidane şi "lupii tineri". Să valorifice şi experienţa lui Thuram, Anelka, Makelele, şi energia copiilor-minune ca Ben-Arfa şi Benzema. Tot mai unită şi mai coerentă în joc, Franţa îşi va afla noul lider la turneul final din vară. Ar putea fi Henry sau Ribery.



Cei doi sînt principalii candidaţi la ştafeta pe care au purtat-o Platini, în anii '80, şi Zidane, în anii '90. Vicecampioană mondială în 2006, Franţa are în palmares două titluri europene (1984 şi 2000), un titlu mondial (1998), două "bronzuri" la CM (1958 şi 1986), două Cupe ale Confederaţiilor (2001 şi 2003) şi o Cupă Intercontinentală (1985).



Actorul

Pe lîngă diversitate, alt atu al francezilor este selecţionerul. Pe cît de "dur" era Domenech ca jucător, pe atît de cerebral este ca antrenor. Nu e un geniu al tacticii, dar are acea calitate obligatorie pentru un tehnician de naţională: inteligenţă emoţională. Şi-a "îndulcit" imaginea afişîndu-şi interesul pentru teatru şi astrologie. Primit cu scepticism la început, promite să fie cel mai charismatic selecţioner al "les bleus" din ultimele decenii. E un actor desăvîrşit, un bun comunicator, cu nervi tari, care ştie să gestioneze şi un lot de vedete milionare, şi relaţia cu publicul. Ţine o cronică săptămînală pe site-ul federaţiei şi conferinţe lunare de presă. Dacă are un punct nevralgic, acela e relaţia proastă cu Gerrard Houllier, directorul tehnic naţional (DTN), cel care supraveghează selecţia şi programul "les bleus".



Bilete de la librărie

În pregătirea pentru Euro, francezii vor disputa amicaluri cu Spania, Congo şi Anglia. "Trăim împreună, vibrăm împreună!", scrie pe afişul meciului cu englezii, care se va disputa la 26 martie, pe Stade de France. Biletele, care costă între 100 şi 20 de euro, nu se vînd numai la ghişeu. Mai exact, nu se vînd deloc la ghişeu. Se pot rezerva prin telefon, se pot cumpăra pe net, din supermarketuri sau din librării. "Albaştrii" vor intra la sfîrşitul lui mai în cantonamentul pentru Euro.



Leneşi, dar pozitivi

Suporterii francezi nu sînt celebri pentru fervoarea lor, dimpotrivă. Sînt atît de convinşi că ai lor sînt superiori, indiferent de rezultat, încît nici nu se mai deranjează să meargă la stadion. Mai ales cînd "naţionala" joacă în străinătate. "Qui c'est qui va gagner? /Nous, on le sait!" ("Cine va cîştiga? / Noi, se ştie!"), spune imnul "les bleus". La semifinala cu Brazilia de la CM 2006, au asistat numai cîteva mii de suporteri francezi într-o mare de 30.000 de sud-americani. Cel mai comod e să urmărească meciurile în bistrourile şi barurile de cartier, cu televizoare postate în toate colţurile.



Umor "albastru"

Pe lîngă faptul că au un spirit critic destul de dezvoltat, francezii au şi o solidă tradiţie autoironică în raport cu "naţionala". Sărbătoresc în stradă marile victorii, îşi ridică în slăvi eroii, dar nu ezită să-i taxeze la primul pas greşit. După eşecul de la Mondialul asiatic, cînd Franţa n-a trecut de grupe, fanii "les bleus" au lansat pe net caricaturi şi bancuri cu jucătorii francezi.



Zidane, cît e el de mare, n-a scăpat de glumele suporterilor. Şi nici de invitaţia liderului extremist Le Pen de a se muta în Spania. La fel s-a întîmplat şi după finala pierdută în faţa Italiei. Suporterii supăraţi i-au desenat lui Zizou o pălărie de bufon, lui Ribery i-au pus rochiţă roz, iar de Tour Eiffel au atîrnat steagul Italiei. Vicecampioni mondiali? Prea puţin pentru exigenta galerie "les bleus". La Euro 2008, singurul obiectiv cît de cît rezonabil e titlul.



Românul "bleu"

Vă mai amintiţi ce scandal a stîrnit afişul cu lăutarul? Se întîmpla înaintea amicalului Franţa - România, din 13 februarie 2002. Pe afişul meciului, "tricolorii" erau simbolizaţi de un violonist ţigan. Să privim acum afişul pe verso.



Vara trecută, în Copenhaga, la a cincea ediţie a Cupei Mondiale a celor fără adăpost, sub culorile Franţei a evoluat şi un român, Tiberiu Anastasovici. Are 31 de ani, a fost junior la Dinamo şi internaţional de tineret. A abandonat fotbalul după două fracturi de tibie şi cîteva experieţe nefericite la Giurgiu şi în liga a treia maghiară. Apoi a emigrat în Franţa. La 26 de ani, s-a trezit singur pe străzile Parisului. Cîţiva ani mai tîrziu, ajunsese să cunoască toate adăposturile pentru săraci din capitala franceză. A participat la un turneu de selecţie, pe Parc des Princes, şi a ajuns la "naţionala" de homeleşi a Franţei. Alături de francezi, marocani, senegalezi, algerieni. "Fotbalul mă ajută să mă agăţ de viaţă", le-a mărturisit Tiberiu reporterilor de la "Liberation". Printre cei care l-au aplaudat la turneul din Danemarca a fost şi Eric Cantona.