Vreau să scriu cu subiectivismul la sertar. Dar nu pot.
Nu pot să nu-mi agit încheieturile când Kliciko dirijează aerul prin mănuși.
Să-i simt fața adversarului când lovesc în gol, în fața televizorului, în tandem cu unchieșul acoperit de vocile a zeci de mii de englezi.
Pentru că asta e Vladimir acum. Un unchieș. Cel pe care ți-l laudă familia la masa de Crăciun și regreți că nu-i chiar el la masă, să-l întrebi dacă nu e născoceală tot ce povestesc ai tăi despre el.
Iar când îl vezi și îți spune că nu e chiar așa, că e și o doză de scorneală, nu crezi.
Tu crezi ce auziseși deja despre el.
Nu concepi că e o poveste îmbătrânită, ținută poate pentru nume, faimă și publicitate.
Sincer, Vladimir mi-e desenat ca jumătatea slabă a familiei Kliciko. Ca ucrainean, i-am iubit și am ținut cu ambii. Dar, sportiv, i-am dat desertul lui Vitali fără să-l oblig să mănânce două feluri înainte.
De la Vladimir am avut mereu altfel de pretenții. Mi s-a părut mereu la balconul 9 al blocului cu 10 etaje, întinzând o mână către fratele care nu-l poate apuca, având mănușa trasă.
Ieri l-am văzut și mai rău. La parter. Venit nu doar cu mâna goală, fără centură. Ci și cu sânge în pomete, în repriza a cincea, cu un băiat atletic, bine făcut, coborându-l la nivel de niciodată.
Final.
De ce n-ar fi fost așa încă de atunci? Ce rost mai avea ca un bărbat pe care lumea-l consideră ștreangul boxului spectacol să mai plictisească în miez de noapte?
Și-atunci a avut o răbufnire de Kliciko. De frate. De Vitali. Răbufnirea pe care o știam din povești.
L-a uimit pe adversar, l-a trimis la podea, mi-am pregătit titlul și am sperat.
Am sperat că Fury a fost scorneala.
Dar când a căzut în repriza a unsprezecea, chiar dacă aflasem că meciul nu e în direct pe PRO TV și auzisem că a pierdut deja, am căzut și eu.
La fel ca în povești, așteptasem să văd.
Mă doare și pe mine, unchieșule. Și chiar credeam că nu s-a terminat.
Credeam.
Citește și
* Kliciko surprins de eșec: ”O revanșă? Mai întâi să aflu ce dracului s-a întâmplat aici!”
{{text}}