Lucescu, noul selecționer al Turciei, explică de ce nu se va întoarce în România: "Decât să mă înjure ai mei, mai bine să mă înjure străinii! Niciodată n-am luat o echipă care avea antrenor".
Miercuri, 6 septembrie. A trecut o zi de la meciul cu Croația. Baza de cantonament a federației turce e în partea asiatică a Istanbulului. Mircea Lucescu are avion după-amiază spre București.
"Nu aș prea vrea să vorbesc despre meci, e prea devreme, dar la o cafea te invit. Ai bătut atâta drum". Ilker a tras Mercedesul în fața intrării. "Ilker, unde mergem să stăm la o cafea? Avem o oră la dispoziție".
Ilker e șoferul lui Lucescu. L-a avut și la Galatasaray, și la Beșiktaș. "Domnu' Mircea, restorant Parfora?". Mă ia cu emoții. Acolo, Mircea Lucescu și-a invitat familia, prietenii și grupul de ziariști români în noaptea de după finala Cupei UEFA, Șahtior - Werder 2-1. Se luminase de ziuă, iar peste Bosfor se auzeau sirenele vapoarelor care plecau spre lumea întreagă.
"Nu, dragă, la un restaurant din ăsta trebuie să stau minute în șir de vorbă cu oamenii. Ceva liniștit". "A, bine. Liniștit. Mergem Marmara". Ilker vorbește binișor românește și după 13 ani de când "Domnu' Mircea" a plecat de la Istanbul. Mă miră. "Domna Neli profesor. Bun profesor", mă lămurește Ilker.
A avut dreptate. Și nu prea. Terasa de pe malul mării Marmara e liniștită. Priveliștea e superbă. Istanbulul e unul dintre cele mai frumoase orașe ale lumii. Nu prea sunt clienți, dar minute bune se scurg fiindcă toți angajații chiuie când intră Mircea Lucescu.
Fiecare comentează, gesticulează și face poze cu "teknik direktoru". Lucescu comandă un ceai. "Vezi, de asta am ales să mă întorc în Turcia. Incredibil cu câtă afecțiune te înconjoară, apreciind că muncești pentru ei. Hai să ne apucăm de treabă, trece timpul!".
- Ziariștii turci v-au criticat și după victorie.
- (Râde). Da? Ce-au scris?
- Nu citiți? Se întreabă ce vă făceați dacă Victor Kassai dădea penalty.
- Dar dacă dădea penalty pentru noi nu se întreabă? Nu citesc, cunosc presa turcă. Pasiune, înverșunare, nici un pic de analiză adevărată. Nici un pic! Iar ca antrenor al echipei naționale ești cel mai descoperit. Ziariștii turci sunt grupați după marile echipe. Te critică ceilalți, dar măcar te sprijină cei de pe lângă clubul tău. Ca selecționer, te atacă toți, nu te sprijină nimeni. I-am și zis lui Ali Durust acest lucru, încă de la început.
- Ali Durust este...
- Vicepreședintele federației. Am lucrat cu el la Galatasaray, iar cu președintele Demiroren, la Beșiktaș.
- Ei doi au venit la București?
- Au venit cinci oameni. Dar pentru ei doi am acceptat. Era un moment dificil, m-am simțit obligat că trebuie să-i ajut, așa cum și ei m-au ajutat cândva. Pentru asta există termenul "prietenie". Aș fi vrut să iau Galata, mie îmi place enorm să lucrez zi de zi cu jucătorii, să-i simt, să-i învăț. Uite, mă sună Srna!
Srna e căpitanul lui Șahtior și fostul căpitan al Croației. S-a retras însă de la națională. Lucescu râde și răspunde la telefon. "Darjooo! You call me for congratulations?". Continuă să râdă.
Apoi îi spune fostului său căpitan că nu se așteaptă să-l felicite, fiindcă tocmai i-a învins naționala țării sale. La conferința de presă dinaintea meciului, un ziarist croat l-a întrebat dacă ar fi bine ca Srna să se întoarcă.
"Bineînțeles. E un jucător fantastic, am petrecut cu el 12 ani extraordinari la Donețk". Cei doi vorbesc apoi despre Șahtior. "Îmbrățișează-i pe băieți din partea mea. Ciao, Darjo!".
"Nu iau niciun calmant"
- Uite, e o dovadă de respect. Mereu mă sună foștii mei elevi. Indiferent că sunt în Brazilia, la Manchester, la City, în China, oriunde. E o satisfacție că ai însemnat ceva în viața lor. În fine... Unde eram?
- La cum ați acceptat naționala Turciei.
- Da, aș fi vrut să iau Galata. Mie îmi lipsește munca de la o echipă de club. Și aici muncesc, mă duc să văd meciuri, merg la jucători în străinătate, analize, meciuri pe DVD, dar e altceva.
- Nu vă supărați, nu e mai... Mai bine aici, nu vă supărați, aveți o vârstă și...
- Ha-ha! Gata, mă vezi la pensie? Tu chiar nu ai înțeles nimic? Uneori, când se apropie week-endul, aș vrea să fiu acolo, pe teren. Am făcut asta toată viața.
- Să știți, pe mine m-a impresionat atmosfera de la Eskișehir. Dar atmosfera aceea fantastică a creat și o tensiune fantastică. La un moment dat, când Kassai nu a dat un fault evident pentru dumneavoastră, ați intrat un metru în teren, arbitrul de rezervă a dat să vă ia în brațe, ca la judo sau... Nu vă supărați, nea Mircea, luați calmante?
- Ce să iau? Calmante? Ha-ha! Măi, Daniele, crezi că la cariera mea și prin câte am trecut, am nevoie de pastile? Nu iau, dragă, nici un calmant. A, trecem de la una la alta. Vorbeam de presa turcă. A venit omul de la comunicare din federație să-mi tot spună ce a scris unul, ce a zis altul. I-am răspuns: "Nu-mi spune chestiile astea. Știu cum lucrează ziariștii turci, nu-mi încărca mintea cu așa ceva". El zice de fiecare dată, "Mister, dar asta e meseria mea. Trebuie să vă spun". "Nu, dragă, citește, decupează, fă ce vrei, dar fă-o pentru tine, nu-mi lua mie timp cu povești care nu mă preocupă!".
Lucescu își fixează privirea peste Marmara. "Uite, de când suntem aici au trecut 4 mineraliere din astea uriașe. Ce viață poate avea acest oraș cât o țară". Dacă tot am făcut o pauză de interviu, îi spun că în programul de meci, apariție grafică de top în 40 de pagini, pe a cărui copertă scrie Turkye - Hirvatistan, se amintește de Hunedoara, de echipa națională, de Dinamo, de Brescia...
"Da? Mă gândesc că peste tot am luat-o cu dificultățile. Peste tot! Poate la Hunedoara, care va rămâne cea mai frumoasă perioadă, sentimental vorbind... Eram așa de tânăr, era să spun că aș fi muncit și noaptea. Dar așa am și făcut. Am muncit și noaptea. În fine, hai, ce ai mai avea de întrebat?".
"Jucătorii mă respectă, au încredere în mine"
- Cum e Erdogan?
- Cum să fie? Am discutat despre fotbal, el a fost fotbalist. Se pricepe bine. Am analizat șansele de calificare...
- V-a cerut calificarea?
- Și ce crezi, dacă nu mă calific, o să-mi taie capul? Ha-ha! Ți-am spus că se pricepe la fotbal, știe că e o situație dificilă.
- De ce ați pierdut așa clar cu Ucraina?
- Ai văzut tu că am pierdut așa clar? Au dat primul gol în minutul 15, urmat de un altul, ambele greșeli mari de arbitraj. Dacă meciul curgea către 0-0, îmi poți spune tu ce s-ar fi întâmplat? Într-un meci de fotbal sunt momente care pot schimba totul, îți dai seama câte se schimbă nu primind un gol validat greșit, ci două? Plus penalty-ul pe care l-am avut...
- Atunci, de unde fața total schimbată din meciul cu Croația?
- Hai să-ți spun cum e activitatea de selecționer. În prima zi de la reunire, unii jucători au venit la 12, alții la 5 după-amiaza, în funcție de cum jucaseră la echipele de club, de avioane și așa mai departe. Am avut extrem de puțin timp să le prezint adversarii, să le spun concepția mea, filosofia mea. Sunt trei factori importanți: disciplina, educația, concepția de joc. Aici e mult de discutat și nu avem timp. Le-am spus că am nevoie de jucători proaspeți fizic și mental. Nu uita, că ei strânseseră doar două puncte din nouă în meciurile cu adversarii grei. Egal în Croația, egal acasă cu Ucraina, înfrângere în Islanda. De unde schimbarea față de meciul de la Harkov? Cei care au jucat cu Croația au fost mai proaspeți, și fizic și mental. Important în fotbal e ca jucătorii să se compenseze. Calitatea pe care nu o are unul, o poate avea altul. Dacă acest lucru nu se întâmplă, ești pierdut. Dar și aici e mult de vorbit și pierd avionul.
- Cum vă privesc, vă cunosc de atât de puțin timp...
- Cu respect, cum să mă privească? Asta e și o chestie de încredere, a mea în mine și a lor în mine. Bine, nu am avut probleme cu jucătorii eu.
- Taribo West.
- Ha-ha! Taribo! Ce-o mai face? A fost un episod aparte... Știi, când eram la Beșiktaș, m-a sunat să-l iau cu mine. Ziceai că mă sună Andone sau Gabor!
- Ați fi preluat echipa României?
- Ca să mă criticați voi că fac aia și nu cealaltă? Nu, dragă, lasă, decât să mă înjure ai mei, mai bine să mă înjure străinii! Am dat echipei naționale, ca antrenor, 5 ani, anii tinereții mele, au fost atât de frumoși și s-au terminat atât de trist... În plus, echipa României are antrenor. Să ții minte, niciodată nu am luat o echipă care avea antrenor. Alții fac asta, eu niciodată! E vorba de respect față de mine, față de celălalt și față de meseria de antrenor.
Îl strigă pe Ilker. Dar mai străbate o dată din priviri marea. "S-a dus și Culae... M-a sunat de dimineață Ionuț, știam că e tot mai rău... Mi-a rămas pentru totdeauna în inimă generația noastră de la Guadalajara. O generație superbă. S-au stins atâția...".
Nu-mi dau seama dacă ochii împăienjeniți sunt de la oboseală sau de la tristețe. "Te las. Fug două-trei zile la București s-o văd pe Neli. Sâmbătă trebuie să fiu aici, merg la Fenerbahce cu Basakșehir, trebuie să urmăresc un jucător pe care să-l folosesc contra Islandei, îl am suspendat pe Hakan Çalhanoğlu, o pierdere mare". Pleacă și mă întreb dacă a continuat să numere în timp ce vorbeam mineralierele care taie marea Marmara.
Cândva, după un fantastic Șahtior - Chelsea 2-1, după care englezii ar fi trebuit să meargă la biserică fiindcă au scăpat ieftin, iar presa britanică a scris despre "marea echipă a lui Lucescu, care merită primită cu covor roșu oriunde", Ionuț Chirilă mi-a spus: "Două zile cu nea Mircea fac cât doi ani de pregătire psihologică la un mare specialist". Câtă dreptate aveai atunci, dragă Ionuț!
"Ca antrenor al echipei naționale ești cel mai descoperit. Ziariștii turci sunt grupați după marile echipe. Te critică ceilalți, dar măcar te sprijină cei de pe lângă clubul tău. Ca selecționer, nu te sprijină nimeni"
"Aș fi vrut s-o iau pe Galatasaray. Mie îmi lipsește munca de la o echipă de club. Și aici muncesc, mă duc să văd meciuri, merg la jucători în străinătate, analize, meciuri pe DVD, dar este cu totul altceva"
"S-a dus și Culae... M-a sunat de dimineață Ionuț, știam că e tot mai rău... Mi-a rămas pentru totdeauna în inimă generația noastră de la Guadalajara. O generație superbă. S-au stins atâția..."
Mircea Lucescu, selecționer Turcia
{{text}}