Am văzut ascensiunea fostului căpitan al Craiovei, al echipei naționale și al Barcelonei. Regret că am asistat și la transformarea lui
Era într-o duminică. Duminică, 5 noiembrie 1989. România era colorată între gri și negru. În alimentare se mai găseau creveți vietnamezi și conserve de pește. Două ore program la televizor, apă caldă joia și sâmbăta, pană de curent când ți-era lumea mai dragă. Să te asiguri că poți asculta "Fotbal minut cu minut" sau "Europa Liberă", trebuia să ai aparat pe baterii. Dar și cu bateriile era o problemă. De fapt, cu ce nu era atunci o problemă?
Paharele de vitamina C
Am plecat din Târgu Jiu cu trenul de 7. Un personal care ajungea în Craiova vreo trei ore mai târziu. Asta era soluția pentru meciurile care începeau mai devreme. Pentru celelalte, cele ce se disputau până prin octombrie, aveai un tren, tot personal, pe la 9 și jumătate. Trenurile erau pline de navetiști. Cei care intrau în tură își făceau încălzirea cu ceva alcool adus de acasă. Ceilalți, care ieșeau, cu ceva păstrat de peste noapte. Și unii, și alții aveau în dotare păhăruțe din plastic alb, în care pe vremurile alea se vindea la farmacii vitamina C. Cine știe își amintește...
În acea duminică, trenurile nu mai erau pline de navetiști. Mii de microbiști din Oltenia mergeau la meci. Universitatea Craiova întâlnea Dinamo. Miercuri, cu 4 zile înainte, Dinamo spulberase pe Panathinaikos Atena, 6-1, în Cupa Cupelor. Marea echipă a lui Mircea Lucescu. Dinamo venea în Bănie nu doar după acel 6-1 de poveste. Venea neînvinsă în campionat, venea după acel celebru 3-0 contra Stelei, în Ghencea!
500 de lei un bilet la "negru"
Am coborât în gara din Craiova, acolo unde trenurile care ajung și pleacă sunt însoțite de acordurile lui "M-a făcut muica oltean". Am luat-o pe jos spre oraș, cum făceam de fiecare dată. Îmi clănțăneau dinții de frig sau de emoție. Cam în același timp cred că a ajuns și un tren care venea de la București. În zare, cam o duzină de fani dinamoviști afișau ceva roșu. Un pulover sau un fular. Nu am deslușit atunci. Eram curios unde vor sta în stadion.
Nu aveam bilet de meci, dar, la o oră atât de devreme, eram sigur că voi lua din oraș. De la gară, erau mai multe puncte de vânzare. La Universitate, la Teatru, în colț la Mercur, la Poștă, la Tineretului... Era 10. Mai erau cam 4 ore până la meci. La Universitate, nimic. La Teatru, nimic. La Mercur, acolo mă bazam cel mai mult, nimic... Mai rău, pe Calea Unirii, artera din centrul Craiovei, mii de oameni se plimbau după bilete. Am avut noroc. În față la Minerva, un bișnițar avea câteva bilete. Lumea venea în jurul lui. I-am luat un bilet, mai mult smuls, cu o mână, și i-am dat cu cealaltă 500 de lei. Oficial, biletul costa ceva mai mult de o sută.
Era spre 12. Meciul începea la două sau la două și jumătate. Am intrat pe fostul "Central", care la ora aia gemea de lume. Am avut iarăși noroc, cu un prieten de atunci și de azi, Sorin Sanda, care venise de pe la 11 și stătea chiar sub stema de la tribuna a II-a, unde era, pe atunci, galeria. Ne-am înghesuit, aproape ținându-ne în brațe.
"Dacă vom greși ceva, nu vom mai ieși vii!"
Ioan Danciu, fostul arbitru, a fost la acel meci de pomină tușier. La centru a fost Octavian Ştreng. Povestește Ioan Danciu: "Au fost atunci peste 55.000 de oameni. Au stat doi pe un loc. Cred că a fost cel mai important meci în anii dinainte de Revoluție. Am văzut ceva care mă cutremură și azi: o mare ambiție și iubire față de Craiova, o mare ură față de Dinamo. Când am intrat pe teren, am avut senzația că dacă vom greși ceva, nu vom mai ieși vii de acolo. Nici nu auzeam fluierul lui Ștreng. Nu-l voi uita niciodată pe Gică Popescu. A urcat de unul singur dincolo de centrul terenului, i-a pasat lui Adrian Popescu, acesta i-a centrat lui Ciurea în fața porții lui Stelea, care a marcat cu șoldul sau cu tibia... Eram chiar pe acea parte. În spatele meu, galeria Craiovei a declanșat infernul! În acea zi, Craiova a învins datorită ambiției, a tacticii lui Cârțu și a publicului".
Dinamo a pierdut, atunci, la Craiova, cu 1-0, prima înfrângere în campionat. Mi-l amintesc pe Gică Popescu, degajând cu capul, cu piciorul, ieșind din apărare zeci de metri să scape de Vaișcovici, de Răducioiu, de Mateuț... Tribuna de pe "Central" era înțesată de milițieni și de securiști. Nu am mai văzut însă puloverul sau fularul de culoare roșie zărit în drumul de la gară spre oraș.
Păienjenișul
Îmi amintesc momentul când Gică Popescu a ieșit la încălzire în fruntea echipei craiovene și 55.000 de oameni, din Oltenia și de mai departe, au scandat clocotitorul "Știin-ța, Știin-ța!" și "Dinamo, uită-te, ora ta se-apropie!".
Oltenii l-au iubit enorm pe Gică Popescu. În 1989, el a fost declarat fotbalistul numărul 1 al României, privilegiu de care s-au mai bucurat, dintre jucătorii Universității, doar Ilie Balaci, de două ori, și Silviu Lung. De la Craiova, Gică a plecat în Europa. S-a tras de curele cu Romario la PSV Eindhoven. A stat la povești cu Klinsmann la Tottenham. Le-a fost căpitan la Barcelona unora ca Ronaldo, Figo, Stoicikov.
Apoi, după retragerea de pe teren, a intrat într-un păienjeniș din care n-a putut să scape. Cred că nici nu a vrut să scape. A fost atras în niște campanii de către "ași" ai comunicării și mi l-am închipuit adesea ca pe Silvester Stallone în Rocky 2, un băiat brav la dispoziția unor profitori. Unii dintre ei, la câteva zile după ce Popescu a fost arestat, îl tămâiau pe Răzvan Burleanu!
Alți "binevoitori", slugi ale lui Mititelu când Gică a semnat în 2002 cu Dinamo, au stat la originea celebrului banner "Oblemenco un înger, Balaci un mit, Gică Popescu doar o javră", atârnat de toată peluza fostului "Central". Numele său era scris cu roșu și cu inițiale mici, cum îl scriam pe Ceaușescu imediat după Revoluție. Pe unii dintre ei, pe propria lor mărturisire, Gică Popescu i-a plimbat mai apoi la clasa business prin Europa. Bune alegeri!
Apropo, cine consideră că Ioan Becali e vinovat pentru faptul că Popescu a ajuns la închisoare e un naiv. La 36 de ani și după ce ai fost căpitan la Barcelona, după 115 meciuri în echipa națională, dacă semnezi o hârtie, ți-o asumi, Gică! E drept, și-a asumat-o, dar era prea târziu.
Despre marele fotbalist Gică Popescu am scris cândva o carte.
Ce transformare, ce destin!
{{text}}