"E foarte greu să ajungi sus, dar şi mai greu este să te menţii" spune un clișeu celebru care i se potrivește perfect și lui Denis Alibec. Nu pentru că n-ar avea valoare, căci nimeni nu-i poate pune la îndoială calitățile, demonstrate în atâtea rânduri pe teren chiar împotriva unor adversari redutabili.
Mai degrabă pentru că n-ar avea tăria de caracter necesară unui fotbalist top class. Iar aseară a fost mostra care a întărit acest aspect. Puțină lume știe însă ce se ascunde în spatele sensibilității momentului din minutul 70, când Denis a început să plângă după ce a fost schimbat de Nicolae Dică.
În primul rând nu trebuie uitat faptul că fotbalistul care în ianuarie va împlini 27 de ani a jucat cam tot acest sezon accidentat. Hăituit de pubalgia dobândită după o acțiune a echipei naționale, Denis a riscat, ignorând sfaturile staffului și ale mamei sale, și a pierdut. A jucat modest în multe rânduri și a ajuns ca aseară să fie huiduit de suporteri, aceiași fani care la victoriile din sezonul trecut îi strigau numele. Exceptând aici peluza roș-albastră, care și aseară i-a strigat numele. A făcut-o chiar și când Denis era exclus din lot, arătând un devotament aparte pentru jucătorul care s-a apropiat cel mai mult de fani într-o perioadă în care FCSB a suferit enorm la acest capitol.
Că a jucat cu pubalgie, cu dureri insuportabile și cu criticile patronului în cap sunt lucruri știute. Că a "pierdut" nopțile, nu jucând Counter Strike cum s-ar crede, plângând de durere de burtă cauzată tot de pubalgie, că a luat și încă mai ia, probabil, un pumn de medicamente sunt lucruri pe care oamenii care l-au huiduit aseară nu le știu.
A intrat pe teren în primăvară, când FCSB se lupta la titlu, cu semipareză facială, cu dureri de cap groaznice și cu halucinații, fără ca nimeni din exteriorul echipei să știe.
A făcut-o pentru că și-a asumat rolul de căpitan. Sigur, veți spune că o face pentru cei 20.000 de euro pe care îi câștigă lunar. Banii ăștia îi lua și dacă stătea pe tușă, accidentat fiind. Și ar fi avut tot dreptul să o facă. Atunci a dus-o pe FCSB să se lupte la titlu până în ultima etapă, terminând la egalitate un sezon ce la un moment dat părea compromis.
În al doilea rând, sensibilitatea lui Denis este dată și de problemele din copilărie. Și n-a fost ușor. A riscat totul împins de la spate de mama, bunica și unchiul său, a neglijat școala, doar pentru a-și îndeplini visul de a ajunge fotbalist. A reușit, a fost la Inter, la Bologna și la alte echipe. A ajuns în România, la Astra, unde în primă fază nu i-a fost bine. Chiar se putea lăsa de fotbal din cauza unor oameni care în acea perioadă conduceau echipa. A strâns din dinți, a închis ochii și și-a ascultat mama care l-a încurajat mereu să continue să lupte. A mers mai departe și apoi, alături de Șumudică și de colegii de la Astra, a dus o luptă la titlu până la final într-un duel cu FCSB în care puțini le dădeau șanse giurgiuvenilor.
Așadar, un atacant cu 11 goluri în 30 de meciuri, care a jucat în 80% din perioada petrecută la FCSB cu tot felul de accidentări, nu cred că merită să fie huiduit, contrar evoluțiilor mai puțin fericite, dar acoperite de tot felul de împrejurări. Iar căderea nervoasă de aseară este cât se poate de logică. Și probabil că e picătura care a umplut paharul. Căci legătura dintre FCSB și Denis Alibec pare acum strânsă doar cu o ață subțire. Care are șanse mari ca în iarnă să se rupă. De ce? Pentru că în schimbul sacrificiului său a primit din partea suporterilor o ieșire de pe teren în huiduieli și fluierături, la o partidă de care viitorul său a depins, în tribună fiind numeroși scouteri și impresari veniți special să-l urmărească.
{{text}}