Din când în când, apar asemenea sportivi. Îi observi imediat, uneori chiar de la grădiniţă. Sunt cei care fac totul cu uşurinţă, cei care învaţă mai repede decât ceilalţi, cei care sunt gata mereu s-o ia de la capăt, neobosiţi, plini de energie şi de entuziasm.
Au privirea limpede şi nerăbdătoare. Vor să înveţe şi să câştige. Îi plictisesc pauzele. Îi enervează când se face întuneric şi trebuie să meargă acasă. Ei sunt cei excepţionali, omuleţii talentaţi din care, peste ani, apar campionii pe care istoria îi ţine minte pe paginile cele mai vizibile. Sunt cei excepţionali, care sunt şi precoce, şi longevivi. Îi găseşti pe podiumuri la 20 de ani, dar şi la aproape 37. Revin rapid după pauze cauzate de accidentări sau de temporare pierderi ale motivaţiei. Recuperează, învaţă, se adaptează. Unul dintre ei este Marian Drăgulescu.
Amintiri de la începuturi
A avut prima sa competiţie importantă în 1998, Campionatele Europene de juniori, de unde s-a întors încărcat de medalii, de emoţii şi de speranţe. Spărsese gheaţa, cum ne place atât de des să spunem. I se confirmau nădejdile. Sau, poate, îi erau chiar depăşite. "Am venit de acolo cu patru medalii. A fost ceva extraordinar, nici părinții mei nu se așteptau să fiu atât de bun în sportul acesta și de atunci am început să realizez de ceea ce sunt în stare. Că pot mai mult și, de ce nu?, să sper la medalii mondiale și olimpice", rememora Marian pentru Gazeta Sporturilor. Aur la cal cu mânere, argint la sărituri, bronz la sol şi cu echipa, dar şi locul 8 la individual. Să lăsăm deoparte chiar distincţia cea mai strălucitoare şi să reţinem două aparate. Solul şi săriturile. Vor reveni frecvent în istoria gimnastului. Şi cu sclipiri preţioase, şi cu momente de dezamăgire, chiar spaimă.
De acolo, din 1998, s-a developat rapid o carieră plină de succes. Au curs ediţii ale campionatelor europene, mondiale şi ale Jocurilor Olimpice şi Marian Drăgulescu era acolo, pe podium sau lângă el. Ajutând echipa, culegând glorie şi pentru sine. JO de la Sydney au trecut discret, dar în 2001, la CM de la Gent, a arătat din ce stofă scumpă e croit. A cucerit acolo două titluri, la sol şi sărituri, performanţă pe care avea s-o repete de încă două ori la campionatele lumii, în 2006, la Aarhus, şi în 2009, la Londra. A adunat 10 medalii mondiale, dintre care 8 de aur. De asemenea, 16 medalii europene, cu 10 de aur. Jocurile Olimpice rămân speranţa rotunjită doar pe jumătate.
"Neîmplinire, da, dar nu frustrare!", descrie Drăgulescu ceea ce simte faţă de participările sale la JO. "Mă bate Dumnezeu dacă nu mă uit și la ce mi-a dat. Atâtea medalii, aș fi nebun să zic ceva! Sunt recunoscător pentru ce am câștigat până acum".
Cel mai aproape de aur a fost în 2004, la Atena, unul dintre cei mai buni ai carierei sale. "Cel mai bun moment al meu a fost în 2004, la Campionatele Europene de la Ljubljana, unde am câștigat patru medalii de aur. Acolo am fost extraordinar de eficient, patru șanse, toate fructificate", îşi aminteşte el.
Cel mai aproape de aur
La Olimpiadă însă, unde era unul dintre marii favoriţi, aurul s-a ascuns, parcă n-a vrut să ajungă la Marian. Conducea în concursul individual, dar a ratat la bară fixă şi şi-a distrus şansele la podium. La sol, a avut aceeaşi notă precum canadianul Kyle Shewfelt şi a fost nevoie de o departajare, ajunsă la al optulea criteriu, pentru a se decide cine e campionul. Românul a primit argintul. Mai rămâneau săriturile. După prima, cea care îi poartă numele, notată cu un excepţional la momentul respectiv 9,9, avea nevoie doar să aterizeze în picioare la a doua. Dar a căzut şi s-a ales cu bronzul.
De atunci lucrurile s-au complicat într-o anumită măsură pentru el. A flirtat în 2005 cu retragerea, dar a revenit şi a cucerit încă un titlu mondial la sărituri. În 2006 a strălucit, dar 2007 i-a adus un mare necaz: la Europenele de la Amsterdam, la una dintre diagonalele de la sol, n-a completat elementul şi a căzut pe ceafă. Au urmat luni lungi de inactivitate şi de investigaţii medicale în ţară, dar şi în Statele Unite. A revenit la antrenamente cu puţine luni înainte de JO de la Beijing. Acolo, în China, a păţit la sărituri acelaşi lucru ca la Atena. Un prim salt perfect, al doilea ratat, numai că de data aceasta nu a mai prins podiumul. Mondialele din 2009, de la Londra, i-au adus alte două medalii de aur, la aparatele preferate. "Lucrez cu foarte mare plăcere la sărituri şi sol, îmi place adrenalina pentru că sunt aparate dinamice și explozive, unde mă regăsesc eu cel mai bine", spune el.
Accidentările s-au înmulţit, forma n-a mai fost atât de bună ca în anii 2000, a venit şi amărăciunea de a nu putea fi prezent la JO de la Londra, deşi echipa era calificată. Nu putea face şase aparate, a rămas acasă.
Şi aşa am ajuns în anul 2015. Un an pe care l-a început cu gândul la calificările pentru Rio. În ianuarie, era deja în sala de antrenament, după ce petrecuse doi ani ca antrenor la Steaua, la o grupă de copii între 6 şi 13 ani. A antrenat toate cele şase aparate şi a concurat la toate la CM de la Glasgow, din octombrie. S-a întors de acolo cu argintul la sărituri, a zecea medalie mondială din cariera lui.
Obsesivul loc 4
Apoi însă, cifra 4 a revenit obsesiv și dureros în cariera românului. La Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro s-a calificat într-o singură finală, cea de la sărituri. Avusese și acolo probleme de sănătate, o răceală puternică, întinsă pe mai multe zile, din cauza căreia nu respira bine și nu se putea antrena la maximum. În concurs însă, a dat totul. Și din nou ghinionul i-a zâmbit sardonic. A avut același punctaj ca japonezul Kenzo Shirai, 15,449, însă asiaticul a cucerit bronzul olimpic pentru că a avut calificative mai mari la execuție. "Am făcut ce mi-am propus. Ăsta e concursul, conjunctura. La Londra, patru au picat pe jos, acum toată lumea și-a făcut treaba brici. Sunt mândru de mine, mă bucur că ambele sărituri le-am pus în picioare. Faptul că m-am calificat e o mare realizare", a spus el.
Anul acesta, la Mondialele de la Montreal, către care a pornit ducând cu el și o problemă la gleznă, a ajuns din nou în finala de la sărituri. Cu o medie de 14,716, a fost pe treapta de bronz a podiumului până înaintea ultimei evoluții din concurs. Coreeanul Hansol Kim a reușit însă un punctaj superior și l-a exilat din nou pe acel frustrant loc 4. Între aceste două repere cenușii și-a făcut loc unul strălucitor, Europenele de la Cluj-Napoca, acolo unde a cucerit titlul la sol și distincția de argint la sărituri. "Am 31 de medalii, sunt cel mai medaliat gimnast român din toate timpurile. Mă mândresc cu asta!", a spus el.
Marian continuă și privește spre Tokyo. "Am nevoie de sănătate, de plăcere și de motivație". Chiar dacă are aproape 37 de ani, chiar dacă refacerea după accidentări e mai dificilă, chiar dacă organismul răspunde mai greu provocărilor din sala de antrenament. Încă îi plac adrenalina concursurilor, atmosfera, ideea de bătălie sportivă. Fiindcă el, Marian Drăgulescu, e una dintre acele excepţii. Sportivul ieşit din comun pe care îl puteai identifica de la grădiniţă. Simţeai că va ajunge cineva important şi că va rămâne mult timp acolo. E chiar povestea lui.
CV
Marian Drăgulescu
- Născut pe 18 decembrie 1980
- Recăsătorit, doi copii, Richard şi Beatrice
- Jocurile Olimpice (3 medalii): Atena 2004: 1 argint la sol, 1 bronz cu echipa, 1 bronz la sărituri
- Campionate Mondiale (10 medalii): 8 medalii de aur la sol în 2001, 2002, 2006 şi 2009 şi la sărituri în 2001, 2005, 2006 şi 2009, 2 medalii de argint la sărituri în 2003 şi 2015
- Campionate Europene (18 medalii): 10 de aur cu echipa în 2002 şi 2004, la individual compus în 2004, la sărituri în 2002, 2004 şi 2006, la sol în 2000, 2004, 2005 și 2017, 6 de argint cu echipa în 2000 şi 2006, la sol în 2006 și 2016, la sărituri în 2016 și 2017, 2 de bronz la individual compus în 2000 şi la sol în 2002
COSR a lansat " Samurai 2020", programul de asistență specială a sportivilor cu potențial de a obține medalii la cea de a 32-a ediții de vară a Jocurilor Olimpice - Tokyo 2020.
AICI puteți citi toate celelalte prezentări ale sportivilor din programul Samurai 2020
{{text}}