Chile a trecut printr-o lovitură militară sângeroasă şi cutremure de aproape 9 grade pe Richter. Nu este nici acum Raiul pe Pământ, sărăcia se amestecă în bogăţie. Dar este o societate vie şi modernă, care ştie să scoată apă din piatră seacă. La propriu!
Ţara piere şi baba s-a pieptănat prin America de Sud. Sau la ce bun nişte impresii de călătorie dintr-o lume cu care noi nu avem nicio legătură? Tocmai asta e, că nu avem nicio legătură. Şi ar trebui. Să ştim ce am pierdut sau ce nu am avut niciodată. Să aflăm cum trăiesc alţii. Ce valori îi unesc, ce îi dezbină. Încotro privesc.
Când pleci la drum lung, cele mai periculoase sunt stereotipurile, nu avioanele. Despre Chile, mai tot românul ştie câte ceva. Românul microbist ştie că Alexis Sanchez şi compania nu s-au calificat la Mondiale, deşi sunt câştigătorii ultimelor două ediţii ale Copei America.
Laolaltă, microbişti şi nemicrobişti, ştim că în Chile sunt cutremure mari, mari de tot, că ţara a fost zguduită de o lovitură militară în urmă cu 44 de ani ori că vinul chilian a cucerit lumea şi se luptă pentru supremaţie în America de Sud cu Argentina.
Ca şi la fotbal. Mulţi ştim sau măcar am auzit de Patagonia, de pampasul ei şi de gheţarii săi faimoşi, de multicolorul Valparaiso sau de Vina del Mar, cosmopolita staţiune de la Pacific. Ştim destule, oricum mai mult decât ştiu ei despre noi, dar nu totul. Impresiile la faţa locului capătă însă nuanţe imposibile de la distanţă.
La Moneda
Trebuia să văd La Moneda! Devenise o mică obsesie. Ăsta era primul loc pe care voiam să-l vizitez la Santiago. Ştiţi cum se spune, fiecare cu fluturii lui. Încărcat cu tot felul de lecturi despre lovitura militară din 1973, voiam să stau pe locul evenimentelor violente de acum peste 4 decenii. Acolo se scrisese o pagină însângerată a istoriei contemporane a lumii, nu doar a statului Chile.
La Moneda este numele palatului prezidenţial şi a fost ţinta principală a atacurilor juntei militare conduse de generalul Augusto Pinochet. Bombardată inclusiv de aviaţie, La Moneda s-a transformat în mormântul preşedintelui socialist Salvador Allende, care nu a aşteptat să fie capturat sinucigându-se. Legenda susţine că arma automată cu care şi-a luat zilele fostul preşedinte era chiar aceea dăruită de Fidel Castro, liderul comunist al Cubei.
Allende, Pinochet şi miracolul economic
Medicul Salvador Allende virase spre stânga marxistă în a doua perioadă a vieţii. Când ajungea la putere, în 1970, ca exponent al unei coaliţii care cuprindea şi socialişti, şi comunişti, era perceput ca omul ruşilor. Naţionalizează obiective importante ale economiei, fapte care îi atrag duşmănia făţişă a marilor capitalişti autohtoni şi a americanilor. Sabotată sau nu din interior şi din exterior, ţara intra într-o profundă criză economică, apoi în colaps şi anarhie.
Acesta era peisajul în Chile în ajunul loviturii militare. Act militar urmat de o represiune violentă a susţinătorilor şi simpatizanţilor regimului Allende. Printre care mulţi intelectuali, care aleg calea exilului, vezi cazul poetului Pablo Neruda, laureat al Premiului Nobel pentru literatură.
Istoriografia vorbeşte de nu mai puţin de 40.000 de victime. Pinochet a stat la putere 17 ani, până în 1990, timp în care Chile a cunoscut un formidabil reviriment economic, urmat de o substanţială pacificare a societăţii. Dar asta se spune cu jumătate de gură sau deloc.
Noi cu Bucur, ei cu Pedro de Valdivia
Dacă aţi rezistat lecţiei de istorie, necesară totuşi pentru a înţelege despre ce ţară vorbim, să mergem mai departe. La Santiago de Chile, capitala străjuită de Anzi. Un oraş modern, viu şi multicolor, al cărui principal mijloc de transport este metroul luat cu asalt de milioane de călători zilnic.
Santiago respiră actualitate şi rumegă istorie. Impunător, dar nu trufaş, trepidant, nu şi obositor, tăiat de bulevarde aerisite, cu străzi întregi care şi-au conservat demn aerul neocolonial şi neogotic, Santiago numără aproape 5 secole de existenţă şi peste 5 milioane de locuitori.
Spre deosebire de Bucureştiul nostru, fondat zice-se de ciobanul Bucur, întemeietorul capitalei chiliene a fost conchistadorul Pedro de Valdivia. Parcă un pic altceva.
Simţi acest altceva din inconfundabilul aer aristocratic imprimat oraşului de cuceritorii veniţi din Imperiul hispanic. Clădirile masive vorbesc explicit despre statornicie. Brâul de autostrăzi din jurul lui Santiago, despre infrastructura după care noi doar tânjim.
Ei cu inginerii, noi cu ingineriile financiare
Santiago este şi un spectacol al zgârie-norilor. Şi nu numai în centrul financiar al oraşului. Cum aşa ceva într-o ţară care trăieşte sub spectrul marilor cutremure de pământ? Simplu, nevoia te învaţă. Şi şcoala, mai ales şcoala!
Iar Universidad Catolica şi Universidad de Chile pregătesc nu doar viitorul artelor şi al medicinei, ci şi ingineri constructori de elită. Inginerii ăia, categorie profesională de care se mai găsesc să râdă unii proşti, au făcut posibil ca în 2010, la devastatorul cutremur de 8,8 grade pe scara Richter (imens!!!), în Santiago să nu se fisureze niciun bloc. Nu să nu cadă!
Iar Santiago este inundat de construcţii înalte şi foarte înalte. Cu cei 300 de metri ai săi, Costanera Center, cunoscută şi sub numele de Gran Torre, este cea mai înaltă construcţie din America Latină.
După cum ştim, cutremurele aduc şi valuri tsunami odată cu ele, aşa că în Chile funcţionează un sistem naţional de avertizare în materie. Inclusiv turiştii care îşi achiziţionează cartele telefonice prepay sunt obligaţi să completeze un formular şi sunt luaţi în evidenţă pentru alarma antitsunami. Vi se pare exces de zel? Ce ziceţi însă de cuvântul civilizaţie? Sau de spirit de prevedere?
Aceeaşi lecţie fundamentală. Civilizaţia
Ca şi la Buenos Aires, Santiago impresionează cu arhitectura şi cucereşte cu bunul simţ al oamenilor. Aterizat dintr-un spaţiu care a devenit un soi de rezervaţie naturală de cocalari, aş zice chiar că te şochează. Civilizaţia şi buna-cuviinţă, atenţia naturală şi firească a oamenilor faţă de aproapele lor, şi dacă este ultimul amărât de pe planetă (şi au şi ei destui săraci!), rămâne, cred, partea cea mai emoţionantă a experienţei mele sud-americane.
Prea scurtă pentru a înţelege cu adevărat acea lume, dar suficientă pentru a-i descoperi trăsăturile nealterate de bolile Europei şi ale Americii de Nord. Corectitudine politică, false pudori, spleen&greaţă existenţială, plictiseală, aroganţă. Şi multe altele.
Gheţarii de la Perito Moreno, de la Balmaceda şi de la Serrano, cascadele de la Iguazu, parcul natural de la Torres del Paine, locuri tulburătoare prin frumuseţea lor, sunt trofee nepreţuite ale oricărui turist care calcă pe acolo. Dar umanitatea în elementul ei, nepoluată de nimic, rămâne marele cadou pe care mi l-au făcut Argentina şi Chile.
860 $e salariul mediu în Chile. În România e 590 de dolari
6
e locul ocupat de Chile în topul producătorilor mondiali de vin. România e pe locul 12
{{text}}