*** Fost ministru de Externe, Adrian Cioroianu este decanul Facultății de Istorie București ***
Aprilie 1944, zile de primăvară care ar fi fost doar călduțe dacă bombardamentele americane asupra Bucureștiului nu le-ar fi făcut încinse de-a dreptul.
La câteva zeci de minute după un astfel de bombardament, o femeie desfigurată de spaimă stă pe un trotuar din actuala Piață a Victoriei și face cu mâna, disperată, mașinilor care trec spre ieșirea de nord a orașului. Nimeni n-o ia în seamă, toată lumea e mânată de griji, Primăria îndemnase (în mod oficial) femeile și copiii să se refugieze spre satele din jur, Capitala și zonele petrolifere de pe Valea Prahovei (bombardate și ele) sunt în haos.
Femeia, farmacistă într-o drogherie de pe Calea Victoriei, dar prahoveancă după familie, stă la marginea străzii, se roagă la toți sfinții și, tot mai deznădăjduită, face semn cu mâna tuturor mașinilor care trec pe lângă ea fără s-o vadă.
Deodată, ca din senin, o mașină oprește lângă trotuar. Farmacista mai că se aruncă implorând spre ușa din spate:
- Am copiii și mama la Câmpina... tre' să ajung să văd ce e cu ei... au căzut bombe ș'acolo... vă rog, ajutați-mă!...
Dinspre scaunul șoferului, fără să vadă ceva în agitația clipei, femeia aude o voce de bărbat:
- Urcați, duduie, într-acolo merg și eu...
Femeia urcă în mașină, o podidește plânsul, se jelește, se vaită, se roagă să-și găsească copiii întregi acasă... totul întretăiat cu încurajările timide ale bărbatului cu ochelari de soare de pe scaunul șoferului. Într-un final, după lungi minute, femeia își mai revine cât de cât și - surpriză - observă ceva bizar într-un petic al oglinzii retrovizoare din față! Chipul acela semăna cu cel...
- Majestate... domnule Rege... Majestate... n-am știut că sunteți Dvs.,... v-am deranjat... - îngăima biata farmacistă, uluită și ajunsă iar în pragul leșinului.
- Duduie, nu vă faceți probleme, doar eu v-am invitat în mașină - a spus atunci bărbatul tânăr de la volan. Nu m-ați deranjat, că oricum merg la Sinaia. Mai bine dați-mi adresa de-acasă.
De aici, povestea noastră (reală) se bifurcă în două happy end-uri. Unii spun că Regele a dus-o pe farmacistă până în fața curții din Câmpina, unde femeia și-a găsit copiii și mama teferi. Alții spun că, emoționată, farmacista ar fi coborât doar la colțul străzii ei, nedorind să abuzeze de amabilitatea tânărului ei șofer de ocazie și cu ochelari de soare. Strada era neatinsă de bombe și femeia și-a găsit, cum spuneam, familia cu bine.
Dar în această poveste reală eu prefer să văd și o metaforă. Poate că România a fost aidoma acelei femei din aprilie 1944 - noi cu disperare făcând, după 1989, semn unuia sau altuia, doar-doar ne-o scoate cineva din necaz. În tot acest timp, în ultimele decenii, Regele a fost alături de noi, nu la fel de tânăr, dar la fel de omenos, empatic și elegant ca altădată.
Regele a oprit lângă trotuarul vrajbelor și disperărilor noastre, ne-a așteptat cu răbdare vreme de 27 de ani și cred că ne-ar fi putut și conduce spre casa la care visăm - numai că noi nu i-am dat niciodată adresa exactă.
{{text}}