Cum au trecut doi constănţeni, Mihai Nenciu şi Nicu Rotaru, de la vara ecuatorială la iarna polară în doar câteva ore de ascensiune pe cel mai înalt munte de pe continentul african, Kilimanjaro.
La începutul anului, trei constănţeni lansau un proiect care părea un pic năstruşnic pentru nişte oameni născuţi şi crescuţi la malul mării. Îşi propuneau să devină prima echipă din România care să urce pe cei mai înalţi munţi de pe fiecare continent al lumii, chiar dacă experienţa lor în alpinism se limita la ascensiuni pe crestele din ţară.
Foşti sportivi şi amatori de sporturi extreme, Mihai Nenciu, Nicu Rotaru şi Bogdan Ofiţeru şi-au început aventura cu două săptămâni de „ucenicie” în Himalaya, unde au petrecut câteva zile în tabăra de bază de pe Everest. Apoi, şi-au luat inima în dinţi şi au dat piept cu prima provocare, Elbrus, cel mai înalt vârf din Europa. Aflat la graniţa dintre Rusia şi Georgia, vulcanul care se ridică la 5.642 de metri a căzut sub asaltul constănţenilor, marcând startul temerarului proiect denumit „7 Summits”.
Faptul că au dus tricolorul pe „acoperişul” Europei le-a atras multă simpatie şi le-a adus felicitări şi aplauze, dar nu şi sprijinul financiar din partea autorităţilor locale, naţionale sau al marilor companii din ţară. Pentru următoarea etapă s-au văzut obligaţi să bage mâna şi mai adânc în propriul buzunar, iar lipsa sponsorilor a schimbat componenţa echipei. Mihai şi Nicu au rămas pe poziţii, decişi să ducă mai departe visul lor. Iar săptămâna trecută au mai bifat un gigant, celebrul Kilimanjaro, cel mai înalt munte din Africa, cu cei 5.895 de metri ai săi.
Ajutaţi de Turkish Airlines
Drumul până în inima continentului african a reprezentat primul mare obstacol, dar ajutorul dat de Turkish Airlines le-a permis să-l depăşească. Una dintre cele mai mari companii aeriene din lume a decis să ajute o expediţie românească şi le-a pus la dispoziţie celor doi biletele de avion pentru Tanzania.
„După ce am ajuns la Moshi, localitatea care reprezintă punctul de pornire al ascensiunilor pe Kilimanjaro, am avut două zile pentru a ne acomoda, pregăti şi pune la punct ultimele detalii. Ne-am decis să urmăm ruta Machame, cea mai grea şi dificilă variantă pentru a ajunge în vârf. Este un traseu fără provocări de alpinism tehnic, dar cu provocări fizice, de efort intens şi adaptare la înălţime”, povesteşte Mihai.
Cea mai mare provocare a fost însă acomodarea cu clima. Obişnuiţi deja cu temperaturile destul de scăzute din ţară, cei doi au fost întîmpinaţi de o căldură înăbuşitoare, termometrele arătînd peste 30 de grade.
Diferenţă de 60 de grade
Dar situaţia s-a schimbat în momentul ascensiunii pe Kilimanjaro, diferenţa dintre baza muntelui şi vârf fiind de aproape 60 de grade. „Ascensiunea noastră a presupus 7 zile şi 6 nopţi de efort continuu, timp în care am trecut de la pădurea tropicală până la zăpada şi gheaţa din vârf. O ascensiune pe Kilimanjaro este ca o călătorie de la Ecuator până la Polul Nord.
Când vorbim despre Africa, ne gândim la căldura şi lipsa precipitaţiilor, dar am avut parte de foarte multă ploaie, frig, temperaturi foarte scăzute, foarte multă gheaţă şi zăpadă. De altfel, Kilimanjaro este muntele cu cea mai variată stratificare vegetală dintre cele 7 vârfuri pe care vrem să le atingem, ilustrând toate marile zone climatice de pe glob”, adaugă Mihai.
„Vremea m-a surprins, în special pe munte, pentru că nu aveam parte de mai mult de 1-2 ore de soare dimineaţa, apoi ceaţă, vânt şi, fără excepţie, ploaie. Iar asta îşi pune amprenta asupra psihicului, mai ales că singurul refugiu era cortul. Drept urmare, nu am fost în acea mai bună formă în ziua ascensiunii finale”, îl completează colegul său.
Biciuţi de ger
Pe 17 decembrie, un pic după miezul nopţii, cei doi au plecat spre vârful Uhuru, cel mai înalt al masivului Kilimanjaro, acompaniaţi de un ger pătrunzător. „După nici o oră, am pus pe mine toate hainele pe care le luasem în rucsac. Temperatura scăzuse până la -20 de grade, iar vântul puternic făcea să se resimtă şi mai rău. Chiar şi cu două perechi de mănuşi, degetele arătătoare începuseră să amorţească.
În viaţa mea, nu am simţit vreodată frig mai puternic. Şi eram la distanţă atât de mică de Ecuator! Am intrat puţin în panică, am simţit cum mi-a scăzut glicemia, mai ales că în afara unui gel cu cofeină nu am putut să consum nimic. După câteva ore cu capul în jos, doar în lumina lămpii frontale, părea că nu se mai termină. Dar am tras de mine şi am mers mai departe”, mărturiseşte Nicu.
„Pentru organismele noastre a fost un şoc foarte puternic. Dacă la poalele muntelui era plină vara ecuatorială, în varf am dat peste o adevărata iarnă polară. Am plecat la miezul nopţii, pentru că dimineaţa, foarte devreme, aveam singura fereastră din timpul zilei când vremea este cât de cât stabilă. A fost un nou test de anduranţă, în condiţii de aer rarefiat şi presiune scazută, dar pe care l-am trecut din nou cu bine”, explică Mihai.
Fascinaţi de Uhuru
La ora 5.30, constănţenii au înălţat tricolorul în vârful Uhuru, care domină Africa. Şi au făcut asta cu mândrie în suflet şi zâmbetul pe buze, în ciuda unui efort fantastic depus pe parcursul celor peste cinci ore de ascensiune. "Am ajuns primii în vârf, înainte de răsărit. Euforia succesului ne-a cuprins instantaneu şi, când m-am îmbrăţişat cu Mihai, repetam continuu, aproape necontrolat: Numărul 2! Uitasem de frig, de oboseală, de orice grijă şi rîdeam fericiţi”, îşi aminteşte Nicu.
„Am petrecut aproape o oră, aşteptând într-un frig cumplit să iasă soarele pentru a imortaliza momentul. Din cauza altitudinii mari, nu se stă mai mult de 15 minute în vârf, dar am vrut să ne bucurăm cât mai mult de această nouă victorie şi să ne încărcăm sufletul şi inima cu peisajele incredibile. Am plecat spre tabăra de bază, de la 4700 metri, goniţi de frig şi de lipsa oxigenului, dar trebuie să recunosc că ne-am desprins greu de Uhuru, cel care ne-a fascinat şi ne-a vrăjit. Coborârea ne-a fost vegheată de un soare strălucitor, ca şi când ne-ar fi răsplătit pentru tot frigul îndurat până în acea zi”, povesteşte Mihai.
Trei ţinte pentru 2018
Primele două etape ale proiectului „7 Summits” au fost bifate, iar Mihai şi Nicu au stabilit deja programul pentru anul viitor, când vor să atingă alte trei ţinte. Cele mai înalte vârfuri din America de Sud - Aconcagua (Argentina, 6.962m), America de Nord – Denali (SUA, 6.190m) şi Australia – Kosciuszko (Australia, 2.228m).
„Anul acesta a fost unul extreme de bun pentru noi din punct de vedere expediţionar şi simt că 2018 va fi şi mai bun. Sunt convins că vom reuşi să ducem tricolorul românesc, steagul oraşului Constanţa şi al staţiunii Mamaia pe alte trei vârfuri”, spune încrezător Mihai.
Reuşita lor depinde însă şi de sprijinul pe care-l vor primi din partea autorităţilor şi al sponsorilor, sprijin aşteptat mai ales că alcătuiesc prima echipă din România care încearcă să ducă la bun sfârşit un astfel de proiect.
„Mi-aş dori ca autorităţile publice şi locale să ne fie la fel de aproape cum ne-a fost toată mass-media, care ne-a promovat şi căreia ţin să îi mulţumesc pentru susţinere! O mulţumire specială pentru Turkish Airlines, fără care nu puteam duce la bun sfârşit această expediţie. Suntem recunoscători şi Asociaţiei Litoral Delta Dunării pentru implicarea şi colaborarea excelentă în acest proiect unic”, adaugă Mihai.
Impresionaţi de tanzanieni
Cei doi au rămas impresionaţi de căldura cu care au fost întâmpinaţi de tanzanieni, dar şi de grija pe care aceştia o au faţă de natură. „Pentru mine a fost prima dată când am pus piciorul pe pământul african. La început, tot aveam impresie că oamenii mă privesc cu ură, acea ură violentă pe care o observasem la piraţii somalezi sau prin filmele americane.
Dar nu a fost deloc aşa. Am cunoscut cel mai primitor şi cordial popor din câte am întâlnit până acum. Ştia Ceauşescu ceva când a strâns relaţiile cu ei, românii fiind singurii din această zonă care nu au nevoie de viză pentru a intra în Tanzania”, mărturiseşte Nicu.
„Am fost marcat de trei lucruri în cadrul acestei expediţii. În primul rând, de semnele evidente ale topirii gheţarilor de pe vârf. Tanzanienii estimează că, în cel mult trei decenii, se vor topi definitiv şi că nu va mai exista gheaţă pe vârful Uhuru. În al doilea rând, modul în care au grijă să îşi protejeze fauna şi flora de pe munte. Nu am văzut pe nimeni care să arunce ceva în urmă sa sau care să polueze în vreun fel muntele şi natura.
În al treilea rand, nu am văzut vreun tanzanian, fie că era el din triburile Masai sau localnic care să ţipe, să se certe, să fie agitat sau stresat. Au o expresie care defineşte această stare „pole pole”, care se traduce încet-încet sau echilibrat. Au o filozofie de viaţă de la care noi românii putem să învăţăm foarte multe. Sunt nişte oameni extrem de prietenoşi şi de amabili”, spune Mihai.
{{text}}