Încă tremurați de emoție? E bine, e firesc, e logic. Nu mai există genunchi și glezne, s-au făcut de pâslă, trebuie să ne așezăm pe un colț de canapea și să ne tragem sufletul. Ce meci a fost! Nebunie e prea puțin spus.
Test mai complex, mai dur și mai fierbinte emoțional aproape că nu putea exista. Pentru Simona Halep, dar și pentru adversara ei, Angelique Kerber. Tocmai fiindcă nu a fost un meci fără greșeală, dar a fost un meci perfect din atât de multe alte motive.
Pentru luptă, peste toate, una dusă până la ultimul punct. Sau până la ce se credea că e ultimul punct și nu era.
S-au spus multe de-a lungul anilor aceștia despre Simona Halep. Bune și rele. Justificate sau nu, și bunele, și relele. Laudele și criticile, legate de joc, de atitudine. Și ori de câte ori, din 2015 încoace, era ceva de reproșat, răsărea comparația cu perioada Wim Fissette. Un fel de legendă de care mulți au auzit, nimeni n-o mai recitește, dar o apelează. A fost, fără îndoială, un an foarte bun, chiar excelent, 2014.
Și a mai fost, de asemenea, un fel de blocstart. De atunci a pornit cu adevărat Halep în cursa lungă a carierei. A pornit tare, apoi s-a așezat în ritmul ei, unul inegal, așa cum e și normal probabil. A început să descopere, rând pe rând, lucruri noi și tulburătoare. Despre joc, despre adversare, circuit, experiență, emoții, fluctuații, nervi, clipe bune și rele. Ani în care a crescut ca sportiv și ca persoană. Și având în lojă, la antrenamente, la turnee, alături de ea, un alt antrenor. Darren Cahill.
E timpul să-i dăm creditul adevărat, rotund, pentru ceea ce este Simona Halep azi, la câteva ore după o semifinală minunată, infernală, irepetabilă la Melbourne. Simona din 2014 juca frumos, așa e. Natural și cumva cu permisiunea adversarelor care încă nu-i acordau importanța cuvenită. Simona din 2018 e o jucătoare mult mai completă. Și tehnic, și mental.
A avut de la început talentul, ușurința deplasării, naturalețea mișcărilor, fluiditatea construcției. Acum are și planuri de rezervă, pentru situații inedite sau de criză. A avut mereu în interior dorința de a nu ceda, de a se agăța de orice minge. Acum a dus-o până la un nivel aproape scandalos. Și irezistibil.
Toate acestea le-a obținut cu Cahill alături. Sunt lucruri care se văd doar dacă vrei cu adevărat să le observi. Sunt lucruri care s-au obținut în timp, cu suferință, cu izbucniri, cu jenă, cu lacrimi, cu îndârjire. În toți acești ani, Halep a întâlnit jucătoare antrenate la momentul respectiv de Fissette.
Azarenka, apoi Konta, azi Kerber. A și pierdut, dar mai ales a câștigat în fața lor. Iar acest ultim meci e pledoaria finală pentru un proces încheiat la finalul lui 2014. Să lăsăm acel an cu bucuriile și contextul lui. Și să privim prezentul, care ne relevă un lider mondial și încă o finală de Mare Șlem.
{{text}}