S-a întâmplat acum o viață. Pentru unii, chiar acum mai multe vieți.
În urmă cu 60 de ani și o zi, la ora 15:03, un tânăr de 26 de ani citea “The Whip”, o carte controversată a vremii, în timp ce avionul prindea viteză pentru a decola. Era a treia încercare din ultima oră, pe o vreme imposibilă.
În jurul său, coechipierii de la Manchester United stăteau crispați în scaune. După primele tentative de decolare nereușite, unii voiseră să plece cu trenul de la Munchen la Manchester. Nu aveau, însă, cum. Campioana Angliei din ultimele două sezoane venea de la Belgrad, unde tocmai se calificase în semifinalele Cupei Campionilor, și - după escala de realimentare de la Munchen - se grăbea să ajungă acasă pentru meciul de campionat cu liderul Wolverhampton.
“Busby Babes”, tinerii crescuți de managerul Matt Busby și integrați în cea mai populară echipă din lume a momentului, nu-și permiteau timpi morți.
Cu motoarele ambalate, aeronava a prins viteză pe pista plină de zăpadă cleioasă. Când indicatorul a arătat 216 kilometri la oră, piloții au anunțat atingerea V1, punctul de la care decolarea nu mai poate fi anulată.
Capătul pistei se apropia vertiginos.
“În timp ce avionul se chinuia să prindă viteză, am lăsat cartea jos. Mă gândeam că dacă se întâmplă să mor, o să ajung în iad pentru ce citeam”, spune Harry Gregg, portarul lui United. Era un gând răzleț, născocit de creier în urma experiențelor precedente.
Câteva secunde mai târziu, la 220 de kilometri la oră, piloții au decis că e timpul să înalțe botul avionului. Atinseseră viteza minimă necesară susținerii zborului.
În loc să urce, acul indicatorului s-a prăbușit în acel moment la 217 kilometri pe oră, apoi la 207 kilometri.
Decolarea nu mai era posibilă, dar pista se terminase. Dincolo de gard, se vedeau case.
“În cabină, căpitanul a strigat: “Hristoase, nu o să reușim!”. Nu a țipat nimeni, nu s-a auzit niciun alt zgomot în avion. Doar sunetele sinistre scoase de fuselaj în timp ce se izbea și se rupea. Apoi, întuneric și mirosul de combustibil. Ceva m-a lovit în cap, sângele a început să-mi curgă pe față și pentru o fracțiune am crezut că mi s-a desprins capul de corp. Apoi, totul a început să alterneze între întuneric și lumină, conștiență și inconștiență, până când treptat mi-am dat seama că sunt în viață”, rememorează Gregg.
Rămășițele aeronavei, inspectate de pompierii americani prezenți pe aeroportul din Munchen. Sursă: GettyImages
Jucătorul a ieșit din fuselajul zdrobit, târându-se printr-o spărtură. În jurul său, era plin de oameni întinși, contorsionați. Unii trăiau, alții fuseseră părăsiți de viață.
Primul lui gând a fost să fugă. Unul dintre membrii echipajului i-a întărit decizia, strigând că avionul va exploda dintr-o clipă în alta.
Apoi a auzit un scâncet de copil.
A intrat în carcasa aeronavei și în întuneric a găsit-o pe fetița unui diplomat iugoslav. La al doilea drum, a scos-o și pe mama copilului. Zece ani mai târziu, când l-a reîntâlnit pe Gregg pentru a-i mulțumi, Vera Lukic l-a adus și pe fiul ei Stefan. În momentul accidentului, era însărcinată cu el în luna a șasea.
“Nu am fost curajos. Într-o zi diferită, probabil aș fi fost primul care fuge de lângă avion. Tot ce am făcut, am făcut din instinct”, spune portarul în cartea sa biografică.
Gregg s-a întors în avion. Printre cadavrele colegilor și ale jurnaliștilor, i-a găsit și i-a tras afară pe Dennis Viollet și pe Bobby Charlton. Ultimul avea să devină campion mondial cu Anglia 8 ani mai târziu.
Bobby Charlton în spital, recuperându-se după accident. Sursă: GettyImages
Apoi, l-a găsit pe managerul Matt Busby. Avea picioarele zdrobite. “Era conștient, cu mâinele pe piept”. Deși în acea seară, un preot l-a împărtășit înaintea morții iminente, Busby a supraviețuit și a construit noua echipă a lui Manchester United care a devenit campioana Europei în 1968.
Copleșit de imaginile înspăimântătoare pe care le-a văzut, Gregg nu a vărsat atunci nici măcar o lacrimă. Odată întors la Manchester, a refuzat să citească presa, în încercarea de a fugi de viziunile care îl bântuiau.
Într-o zi, însă, soția sa a uitat ziarele pe masă. Gregg le-a luat temător. Pe prima pagină, un titlu anunța moartea lui Duncan Edwards. La 20 de ani, mijlocașul era deja un fotbalist cu o reputație incredibilă, un fel de Cristiano Ronaldo al acelor zile. Cu leziuni interne serioase, Edwards a murit la 15 zile după accident.
“Atunci, când am văzut că a murit Duncan, am izbucnit în hohote de plâns pentru prima dată după accident. De fapt, nu mai plânsesem din copilărie”, spune Gregg.
Tânărul supraviețuitor era în pericol de a-și pierde mințile.
“Se cheamă, cred, vina supraviețuitorului. Mă întrebam mereu: “De ce eu? De ce nu am murit eu în locul altora?”. Nu am primit niciun fel de ajutor psihologic profesionist. Nu a vorbit nimeni cu noi. Fotbalul și antrenamentele m-au împiedicat să nu înnebunesc”.
Fotbalul l-a salvat. La nici două săptămâni după tragedia de la Munchen, Gregg a apărat poarta lui United într-un meci de Cupă.
Echipa lui Manchester United, la o lună după accident. Gregg este sus, în mijloc. Sursă: GettyImages
În vara acelui an, a mers cu naționala Irlandei de Nord la Mondialul din Suedia unde a fost desemnat cel mai bun portar din lume.
Rămas miraculos în viață, Gregg a fost urmărit de ghinioane în cei 9 ani în care a jucat pentru United. Deși este considerat de mulți cel mai bun portar din istoria clubului, nu a câștigat nicio medalie pentru Cupa Angliei din 1963 și pentru titlurile din 1965 și 1967.
De fiecare s-a accidentat.
Dar Gregg a fost acolo când Manchester United a avut cea mai mare nevoie de el, pe 6 februarie 1958.
De aceea, puțini au îndrăznit să-l conteste în momentul în care a dezvăluit în cartea sa un alt episod negru din istoria clubului.
Potrivit amintirilor sale, în timp ce United își revenea după tragedia la Munchen, un grup de jucători a organizat o rețea de trucare de meciuri. Începând cu 1963, aceștia au aranjat mai multe partide în încercarea de a înșela casele de pariuri.
Gregg nu i-a numit în cartea sa:
“E un episod din istoria lui United care mă dezgustă pentru că nu trebuia să li se permită să murdărescă un club atât de mare. Matt Busby știa. Îmi părea rău pentru el, dar nu putea să facă nimic. Dacă îi deconspira, tot ce construise el acolo, toată munca sa de reclădire a clubului după Munchen s-ar fi năruit”.
Lui Gregg i s-a propus să intre și el în schemă, dar a refuzat.
Eroul care și-a tras colegii din avionul blestemat nu și-a murdărit mâinile cu blaturi.
Ajuns acum la 85 de ani, Gregg a participat pe Old Trafford la comemorarea celor pe care nu a putut să-i salveze. Spune că aceasta a fost ultima sa vizită pe stadionul care s-a schimbat atât de mult din zilele în care apăra poarta lui United.
Harry Gregg și lumânările aprinse pentru victimele tragediei de la Munchen. Sursă: GettyImages
În fața reporterilor adunați să discute cu simbolul renașterii lui Manchester United, Gregg a recitat câteva versuri scrise de el în ultimii ani:
“Cât mai râdeau, iubeau și jucau acest joc împreună
L-au jucat și i-au lăsat fiecare dram de viață
Lui și celor care se îmbulzeau să-i vadă pe ei,
Spirite tinere libere
Bunul meu Dumnezeu, nu s-au întors prea mulți acasă
Zarurile s-au rostogolit, pentru mulți ultima oară,
pe ale Serbiei înzăpezite câmpuri
Roger Byrne, Mark Jones și Eddie Colman din Salford
Tommy Taylor, Geoffrey Bent și David Pegg
Duncan Edwards și băiatul din Dublin, Liam Whelan
Bunul meu Dumnezeu, nu s-a întors niciunul acasă
Ei sunt cei plecați pe drumul lung din fața noastră
Dar zi de zi de ei ne amintim
În ochii memoriei, Busby Babes sunt nemuritori
Spiritul Diavolilor Roșii trăiește
Nu a murit nicicând”
PS - 23 de persoane și-au pierdut viața în tragedia aviatică de la Munchen. Harry Gregg și Bobby Charlton sunt singurii supraviețuitori aflați încă în viață. Gregg are 85 de ani, Charlton 80.
{{text}}