Au rămas puține clădiri în stil german în fosta capitală a Prusiei Orientale. Catedrala catolică și amintirea lui Immanuel Kant. Orașul se numește Kaliningrad. Dacă spui Königsberg, riști să fii concediat.
Încep cu o întâmplare recentă. Reală. Într-o cursă Aeroflot, pe direcția Moscova – Kaliningrad, o stewardesă a anunțat pasagerii să se pregătească de aterizarea la Königsberg.
Un călător a postat pe rețelele de socializare, vestea s-a dus mai departe, șefii companiei aeriene au aflat, iar acea însoțitoare de zbor a fost concediată. Da. Numai pentru că a spus Königsberg.
Distrus de RAF și anexat de URSS
Și, până în 1945, a fost Königsberg. Era capitala Prusiei Orientale, un important centru cultural fondat în 1255 de germani, locul în care s-a născut, a trăit și s-a stins filosoful Immanuel Kant, autorul Criticii Rațiunii Pure.
A fost puternic afectat de atacul bombardierelor RAF (mai ales partea istorică) spre sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, apoi smuls de URSS ca pradă de război și transformat în Kaliningrad.
Nu mai era orașul lui Kant, ci orașul lui Kalinin, revoluționarul bolșevic care murise în 1946. Kant intra în umbră. A fost nevoie de 45 de ani ca marele gânditor german să fie redescoperit în această zonă, universitatea fondată în 1544 să devină "Immanuel Kant", iar vechea catedrală gotică renovată. Numele a rămas însă neschimbat. Kaliningrad.
Au rămas doar clădirile...
Am dorit să ajung aici. În această exclavă situată la 1.088 de kilometri de Moscova, prinsă între Polonia și Lituania, port la Marea Baltică. Eram curios ce a mai rămas din amintirea germană.
Nemți nu mai sunt, cei care supraviețuiseră asediului aviației britanice în noaptea de 29 spre 30 august 1944 au fost expulzați de Stalin în primii cinci ani ce au urmat conflictului. Limba lui Kant o auzi rarisim aici. Au rămas doar clădirile. Nici ele prea multe, pierdute printre blocurile comuniste.
Totuși, oamenii pe care-i întâlnești pe stradă sunt deschiși, calzi, acceptă și ajută turiștii, le zâmbesc cu ochii. Vremea orașului închis străinilor în perioada URSS, o bază militară considerată punct strategic la Marea Baltică, a trecut...
Întoarcere pentru muzee
Cartierul în care locuiesc nu e departe de centru. Iau troleibuzul. Arată la fel ca 90-ul nostru de odinioară, însă stațiile sunt anunțate și în engleză.
Trei adolescente își povestesc ceva amuzant, râzând în hohote. Controloarea - stă acolo întreg traseul, încasând banii și oferind călătorilor bilete - vede acreditarea de la gât și îmi spune că nu am nevoie de tichet. Deschide harta și îmi vorbește despre principalele obiective ale zonei centrale. Inclusiv despre muzee. Din păcate, pentru cele mai multe muzee, mă voi întoarce poate în vacanță. Jurnaliștii sportivi sunt ca sportivii. În timpul turneelor, nu prea ai timp de vizitat.
Cobor la Piața Victoriei, ridic privirea spre coloana de marmură ridicată pentru "soldații-eroi sovietici", dar mai mult mă atrag oamenii, copiii care se joacă în fântâna arteziană din jurul coloanei.
Un pahar de cvas pe bulevardul Lenin
Douăzeci de metri mai departe îi găsesc pe cei de la Sky Sports, încercau să-și pornească reportajul. Lângă o stea din bronz realizată pentru cei 750 de ani ai orașului, aranjau pe jos niște păpuși Matrioșka având pictate pe ele portretele internaționalilor englezi. Nu sunt primii jurnaliști britanici de televiziune pe care-i văd la Mondial cu aceste păpuși rusești cu chipul lui Kane, Henderson, Dele Alli sau Sterling.
În față, se înalță însă catedrala ortodoxă Hristos Mântuitorul. Mă liniștesc puțin înăuntru și pornesc iar la drum prin Kaliningrad. Fără troleibuz. Per pedes.
Am o surpriză. Admir arhitectura germană pe Leninski Prospekt. Ce straniu! Bulevardul Lenin cu asemenea clădiri.
Nu mă pot opri să testez cvas, băutura răcoritoare atât de populară la ruși. "E ca un medicament natural. O băutură fermentată preparată din diferite tipuri de pâine. E întăritoare", îmi zice bătrânica de la chioșc. Costă 25 de ruble, adică 1,5 lei. Gust și e bun. Dulce-acrișor, mai aproape de acrișor.
Castelul aruncat în aer și Casa Sovietelor
Destul de repede, sunt la intrarea în Fan Fest, dar e la fel ca toate celelalte. Ochii fug spre ruinele din lateral. Parcă sunt Heinrich Schliemann în fața Troiei. Sunt rămășițele castelului regal, aruncat în aer de sovietici în 1968. Ce mai rămăsese din el după război. O echipă de arheologi nemți și ruși ar vrea să reconstruiască vechiul Königsberger Schloss. Ar fi frumos.
Mai e un zid în picioare. Și, dincolo de el, imaginea comunismului: Casa Sovietelor.
Serghei, un inginer care vorbește un pic de germană, e dezolat: "Uite ce-a însemnat URSS! Ce ne-a făcut și nouă, ce v-a făcut și vouă, românilor. Ne-a distrus. Prostia aia de-acolo, Casa Sovietelor, e o construcție odioasă nefolosită și nelocuită niciodată, pentru că e prea grea și instabilă pentru solul moale".
Baschet sub pod cu LA Lakers
Mă îndrept spre catedrala catolică, pe Insula lui Kant, formată de râul Pregolia, să scap de amintirea Casei Sovietelor. Înainte, stau câteva minute sub un pod, unde dau din întâmplare peste o mulțime de terenuri de baschet.
Artem și Mihail se antrenează. Au un bidon de cinci litri de apă și îl folosesc ca jalon. Driblează în dreptul lui și aruncă la coș. Artem, echipat în maioul lui LA Lakers cu numărul 8 (purtat de Kobe Bryant în prima jumătate a colosalei sale cariere), nu prea mai găsește plasa. "De când îl filmezi tu, ratează tot. S-a emoționat", comentează amuzat prietenul său. Mihail e mai bun. Mai sigur.
{{text}}