Poate sună ciudat, dar fotbalul are și o neprețuită componentă turistică. Din păcate, nu și pentru majoritatea fotbaliștilor: ar fi extraordinar dacă ar fi împinși de cei care îi conduc și-i antrenează să mai viziteze și altceva decât mall-uri și buticuri.
- Rapid Viena - FCSB e joi, de la 21:30, liveTEXT pe GSP.ro și în direct pe Pro TV.
În toamna lui 1995, Petrolul juca în Cupa Cupelor cu Rapid Viena. A fost întâia întâlnire cu unul dintre cele mai frumoase orașe din lume. Așa mi s-a părut atunci, așa mi se pare și astăzi. Probabil că mulți dintre noi au rămas măcar o dată în viață cu gura căscată. Am pățit asta atunci când am pășit prima dată pe lângă Operă, pe Kertner Strasse.
Astăzi, după 23 de ani, tot Rapidul vienez și fotbalul nostru cel de toate zilele servesc pretextul reîntâlnirii cu o mare capitală a lumii. Un loc care își conservă netulburat eleganța și măreția dincolo de clișee și locuri comune.
Te întrebi. Cât se poate schimba un oraș în aproape un sfert de secol? Mai ales dacă vorbim despre capitala unui fost imperiu. În cazul nostru, cel Habsburgic, apoi Austro-Ungar. Se știe, oricât de trufașe, imperiile și capitalele lor nu trăiesc o veșnicie. Dar pentru că au știut să se înfrupte din seva popoarelor pe care le-au dominat, au contract solid cu istoria.
Slavă Sfântului Ștefan, patronul spiritual al celebrei catedrale, Viena și-a păstrat atributele care i-au adus faima! Și da, imensa catedrală se află la locul ei. Semeață, cu zidurile parcă mai îngălbenite, încinsă pe două laturi cu schele care vor să îi întinerească tenul secular. Multisecular.
Centrul e populat cu foarte, foarte mulți turiști, însă asta nu este o noutate. Nici faptul că localnicii îi privesc pieziș. Sau în cel mai bun caz cu îngăduința cuvenită celor care nu au norocul să se fi născut în acel loc.
Orice aparat foto, orice obiectiv DSRL, orice cameră video sunt ofense aduse cumpătării aristocrate pe care o degajă vienezii. Nu îți trebuie decât un pic de spirit de observație ca să îți dai seama cine sunt ei și cine suntem noi, ceilalți. După gesturi, după mers, după îmbrăcăminte.
La Viena, lumea practică eleganța în mod natural. Nu este însă eleganța aceea care te trage de guler. De la Milano sau de la Roma. Chiar de la Paris sau de la Londra. Probabil că oamenii aceștia au știut ca nimeni alții să își transmită moștenirea rafinamentului. A bunului gust.
Femeile tinere au rochii din materiale scumpe, care cad greu și se mulează pe corp. Cu toate acestea, proprietarele nu arată ca niște cocote. Ca în alte părți, știți dumneavoastră. Bărbații își poartă costumele slim fără să bage în seamă cele 32-33 de grade. Căci la Viena este cald ca la București, iar lumea mănâncă înghețată cu frenezie. Se bea și bere, dar nu cu entuziasmul nemțesc.
Viena e un oraș bogat, cu edificii masive, impozante. Viena e bogată, însă nu opulentă ca o țoapă, așa că nu își alungă vizitatorii cu mai puțină dare de mână.
Chiar pe străzile radiale pe Kertner găsești restaurante discrete unde poți mânca bine cu 14-15 euro, preț în care ai un șnițel mare cât farfuria, cu o garnitură consistentă pe bază de cartofi (gen salată orientală cum se spune la noi) și un pahar de bere (blondă sau neagră, la alegere) de 0,5 litri.
Iar acolo unde chiar se mănâncă cel mai mare șnițel vienez, la Figlmuller, lumea așteaptă ordonată la coadă la intrarea în local! Din păcate, trebuie să te miști repede la ieșirea din restaurant, fiindcă mirosul de urină și balegă de cal s-ar putea să nu îți ajute la digestie. Sunt caii trăsurilor care plimbă de regulă turiștii japonezi în jurul Ringului, la prețuri de astă-dată adecvate salariilor domnilor și doamnelor din Țara Soarelui Răsare.
Trecem pe lângă Operă și îmi amintesc inevitabil de interviul pe care mi l- acordat cu niște ani în urmă Ioan Holender. Directorul cel mai longeviv din istoria uneia dintre cele mai prestigioase instituții muzicale din lume. Mi-a spus Herr Direktor atunci, fără nicio emfază, că echipa națională de fotbal reprezintă conștiința de sine a unei națiuni. Se întâmpla exact acum 10 ani, când România juca la Euro 2008 fără să încerce să bată pe nimeni.
E adevărat că adversarii se numeau Italia, Franța și Olanda. Altfel, mărturisesc că până astăzi nu am găsit o definiție mai bună dată ideii de echipă națională. Mulțumesc, domnule Holender, mulțumesc, Viena!
{{text}}