Sunt genul de suporter care se atașează mai mult de fotbaliști și mai puțin de echipe. Am avut un singur club preferat: am fost rapidist, indiferent de generațiile de jucători care au trecut pe la echipă.
Ceva s-a rupt, însă, în mine în momentul în care Rapidul a intrat în insolvență și ulterior în procedura de faliment. Simțeam că singura echipă pentru care țin dispare, iar eu rămân al nimănui.
E o stare care greu poate fi explicată. Să fii suporter și să urmărești neputincios dispariția echipei tale favorite, singura care a reușit să te atragă de-a lungul timpului, să conștientizezi că nu o să mai simți niciodată atmosfera aia de pe Giulești, că nu o să îi mai vezi meciurile și nici nu o să te mai bucuri pentru performanțe. Așa s-a stins puțin din pasiunea pentru fotbal și pentru Rapid.
Cum se fragmentează spiritul rapidist
Au apărut ulterior multe Rapiduri, unele fiind inițiative ale suporterilor, alte ale gloriilor, ale CS Rapid sau ale Primăriei Sectorului 1. În tot acest peisaj, m-am simțit fragmentat, împrăștiat, mi-am dat seama că nu pot să țin cu niciuna din aceste echipe și am conștientizat că, în continuare, adevăratul Rapid e cel aflat în faliment.
Înțeleg că între timp, Academia Rapid a preluat moștenirea fostului Rapid și a devenit ”adevărata echipă” a giuleștenilor. Are brandul, palmaresul, tot ce e nevoie. Dar nu uit faptul că echipa a apărut la inițiativa Primăriei Sectorului 1 și sunt circumspect în legătură cu implicațiile politice la nivelul echipei.
Acest Rapid a prins la suporteri și datorită fapului că legendele rapidiste și-au dat mâna cu cei care au pornit noul proiect. Aici reamintim implicarea primăriei menționate, cel puțin la început. Implicit, gloriile au acceptat acest fapt.
Însă, chiar în momentul în care lucrurile păreau să se așeze, iar suporterii indeciși, ca mine, puteau să își liniștească ultimele temeri și să revină alături de echipă apare tot acest haos actual din jurul clubului.
Un haos care ne îndepărtează
Am urmărit, pe rând, la GSP LIVE în ultimele zile aparițiile lui Daniel Niculae, Constantin Schumacher, Vasile Maftei, Nicolae Stanciu și intervențiile lui Ovidiu Burcă. Iar, din păcate, toate discuțiile nu au făcut decât să îmi mărească temerile și să mă îndepărteze din nou ca suporter de Rapid.
Cred că niciuna dintre părți nu are dreptate în conflictul creat și că toată această situație nu face decât să afecteze și mai mult suporterii rapidiști greu încercați în ultimi ani.
Teoretic, Niculae & co. s-au băgat în proiect pentru a relansa Rapidul și au făcut-o din pasiune și spirit rapidist. Însă s-au supărat pentru că nu aveau suficientă putere de decizie în cadrul clubului, nu li se cerea părerea și... au plecat.
Fotbalist sau conducător?
Nu înțeleg exact poziția lor și e o linie foarte fragilă aici. Cât de ok este ca un fotbalist, fie el și legendă a clubului, să își dorească să aibă putere de decizie în managementul unui club care se dorește a deveni profesionist?
Să comparăm puțin pentru a înțelege ideea: vi-l puteți imagina pe Pintilii sau Rusescu supărându-se pe Argăseală sau Becali pentru că nu sunt băgați în seamă în chestii legate de management? Ați fi de partea lor?
Când meseria de fotbalist se întrepătunde cu poziții în staff-ul echipei apar astfel de conflicte care nu au o linie prea clară.
Nu susțin nici perspectiva lui Burcă și a managementului actual. Nu uit rolul pe care Burcă l-a avut în perioada de insolvență a Rapidului. Totuși, faptul că nu are un background rapidist la fel de mare ca Niculae și Maftei nu constituie un argument.
Tot ce rămâne sunt alte dileme, întrebări și dubii pe care fiecare suporter rapidist încearcă să le înțeleagă pentru a-și da seama dacă poate fi în continuare de echipa lui.
Eu în continuare mă simt ca un suporter fără echipă.
{{text}}