- Vechi jurnalist cu familia de loc din Bistreț, precum Ilie Balaci, și om legat pentru totdeauna de Craiova Maxima, Marius Mitran este astăzi șeful comunicării Ligii Profesioniste de Fotbal.
- Pentru câteva ore din duminica îndoliată a fotbalului nostru, Marius Mitran a redevenit cronicarul unei dispariții care ne-a înmărmurit pe toți.
Nici măcar nu e adevărat
de Marius Mitran
Mi s-a spus până să se întâmple, aproape. Repede, ca nu cumva să pierd ceva din izbitura acestei vești nenorocite: a murit Balaci.
Evident că n-am crezut și nici măcar nu e adevărat. Mă miră însă cât de ușor cred unii că Ilie a murit. Sună telefoanele, posturile de știri au pus titluri negre ca să convingă. Din când în când parcă-i aud vorbind pe Dinu, pe Ioanițoaia, pe Cârțu, pe Păunescu. Parcă. Sună telefonul și nu răspund. Nu răspund nimănui.
Mă mai gândesc. Închid, oricum, televizorul. Îmi vine să plâng când se face liniște în toată casa și nu înțeleg de ce. E duminică la prânz și diseară e Craiova cu Steaua. Ca de fiecare dată, tata are emoții. Mama îmi face cu ochiul când tata începe iar aceeași poveste, pe care o știm pe dinafară. Eu o ascult, că-mi place. Îmi place și supa cu găluști a mamei. Am 15 ani și dau treapta întâi. După masă o să învăț, ca să am liniște la meci. Că se televizează.
Povestea tatei e așa: cum prin ‘74-‘75, nu mai știe exact, Craiova a jucat la Iași, cu Poli. Și a câștigat, cu un gol al lui Ilie. După meci, tata, care lucra la Bârlad, a mers la vestiar, s-a pupat cu Deliu, "vicele" Craiovei, cu care fusese coleg în facultate, iar Costică Deliu l-a dus pe tata lângă puștiul de 18 ani, blond și abia ieșit de sub duș.
"Uite, Ilie, buletinul meu", îi spusese tata punând degetul pe locul nașterii. "Aha, i-a zis puștiul blond, sunteți din Bistreț, ca mine".
Apoi tata l-a îmbrățișat pe Ilie, care și-a cerut scuze că e ud, iar noi ne-am mâncat supa cu găluști.
Ziua trece greu, chiar dacă mă prefac un timp că mă uit pe comentariile la română.
Se dă legătura la Craiova. Pe televizorul nostru alb-negru Stassfurt se vede totuși că stadionul e arhiplin. Mama îmi coase o matricolă pe mâneca pardesiului și s-a strâns toată într-un fotoliu.
Tata nu mișcă, în celălalt. Pe ecran, Ilie zâmbește în prim-plan. Bate un aut, reprimește de la Crișan și pleacă în dribling. Unu, doi, trei, patru steliști cad ridiculizați. Șut... bară! Mingea sare la Cârțu și Sorin stopează neverosimil, apoi trimite în plasă. "Centralul" explodează, urlă, strigă, ca și cum L-ar implora pe Dumnezeu să țină duminica aia pentru totdeauna: Baaa-laci! Baaa-laci! Baaa-laci! Din ecran, Ilie zâmbește. Tata are același zâmbet. Parcă și mama.
Mă sună Tolontan. Să scriu ceva. Scriu, Tolo. Dar cum crezi tu, Tolo, dragul meu, că eu o să cred vreodată că mama, tata și Ilie nu mai sunt?
Am 15 ani, e duminică și diseară e Craiova – Steaua. Ilie e tot acolo, pe teren, cu 8.
{{text}}