În 2014, Balaci era fericit că Gazeta îi solicită un amplu dialog: "Nici nu m-aţi văzut jucând, nu e ciudat că nişte tineri ca voi îmi fac mie favoarea asta?".
Să fi trecut cel mult vreo 5-6 săptămâni de când l-am sunat ultima dată pe Balaci. Nea Ilie, aşa îi spuneam.
Nu l-am văzut jucând, din păcate, dar am dezvoltat o relaţie cât de cât apropiată de vreo 4-5 ani. De când am început să-l invit în emisiuni la Telekom Sport. Îi făcea plăcere. Îmi impuneam de fiecare dată să rezerv o parte a dialogului şi despre amintiri, despre perioada "Balaci fotbalistul". La final nu uita să-mi mulţumească.
"M-am simţit bine. Să mă mai chemi! Aşa să mai apar şi eu în fotbalul românesc".
Avea ceva pe suflet. Îl măcina ceva. Era amărât că fotbalul românesc nu-l bagă în seamă. Mâhnirea lui respira aproape prin fiecare frază pe care o spunea.
În 2014, i-am propus un amplu interviu pentru Gazeta Sporturilor. Am petrecut, împreună cu colegul Remus Răureanu, cam 3 ore în compania unui personaj formidabil, pe terasa unei cafenele din Dorobanţi. "Vă mulţumesc că v-aţi gândit la mine, să mă băgaţi în seamă! Nici nu m-aţi văzut jucând, nu e ciudat că nişte tineri ca voi îmi fac mie favoarea asta?".
Nu e aşa că e aproape de neînţeles viaţa câteodată?! Uriaşul Balaci să mulţumească unor ziarişti că îi fac o favoare! Complimentul făcut de nea Ilie e atât de mare, încât momentul a fost chiar stânjenitor. Mai ales că în cafenea aproape la fiecare două persoane care intrau, una îl saluta şi îi ura sănătate. "Asta e marea mea satisfacţie, că lumea mă recunoaşte încă".
Anii au trecut şi nea Ilie nu-mi refuza invitaţiile în emisiune. Ajungea mereu cu 20-25 de minute înainte de ora de start. Ca să aibă timp de 2-3 ţigări. "De ce m-ai chemat iar pe mine, s-a terminat cu specialiştii?".
Era oful lui din ultimii ani. Că el a fost mare ca fotbalist, mare ca antrenor în Golf, însă România i-a întors spatele.
Ultima apariţie cred că a fost acum vreun an, un an şi jumătate. La final, a ieşit pe uşă. Îl aştepta un tânăr la vreo 28-30 de ani. A deschis o mapă, unde stăteau zeci de poze. Ilie tănâr fotbalist, Ilie actual, Ilie în Golf. "Îmi semnaţi şi mie?"! Balaci a iscălit mândru! Ne-am salutat, ne-am zis la revedere: "Şi doar pentru asta îţi mulţumesc că azi m-ai scos din casă, uite i-am semnat băiatului nişte poze frumoase".
Apoi, n-a mai dorit nicio apariţie. Îl sunam constant. Măcar o dată la 2-3 săptămâni. "Nu vin, pe cine interesează ce spun eu? N-are importanţă cuvântul lui Balaci pentru nimeni". Insistenţele mele se loveau din ce în ce mai dur de refuzuri categorice.
Acum 5-6 săptămâni a fost ultima convorbire: "Îţi mulţumesc, dar timpul lui Balaci a trecut în fotbalul românesc. Doar mă uit la meciuri, dar nu mai vorbesc niciodată despre fotbal".
Aş fi sperat ca acel niciodată să nu fie chiar niciodată. Încă îl mai aştept pe nea Ilie. Să-l văd cum trage cu poftă din ţigară până cu 3 minute înainte de emisiune, apoi să-i ascult poveştile nemuritoare dintr-un fotbal mult prea frumos.
Ştiu însă că nu va mai veni niciodată.
Da, mai ştiu şi că nea Ilie ne-a lăsat o tonă de repere, de momente şi mai ales de amintiri formidabile. Ştiu, da, că amintirile sunt valoroase, mai ales cu cât se aşterne şi mai mult praful peste ele.
Dar mai ştiu că amintirile nu înlocuiesc oamenii. Mai ales pe cei pe care îi iubeşti!
{{text}}