Acest text este pentru cei care au văzut de la tribuna II cerul sângeriu înălțat peste peluza nord de pe stadionul Giulești.
Acea pânză complicată de la 7 seara, când văzduhul se ciocnește de pământ și în aer sunt eliberate complicații improbabile de culori, de la portocaliu aprins și auriu blând și până la stacojiu.
Acest text este pentru cei care au auzit cum se acordează boxele, cum se strâng suporterii rapidiști ca niște duhuri alb-vișinii prin jurul porților mâncate de vreme, cum se împart încurajări și îmbrățișări în cele mai nefericite momente.
Acest text este despre golurile lui Buga, răsucite ca personajele din tablourile lui Bruegel, și despre Răzvan Lucescu, ultimul om care a risipit speranțe într-o arenă obișnuită cu zgura și amărăciunea.
E despre răbdare și despre speranță, aceste virtuți creștine prețioase pe care fiecare dintre noi trebuie să le cultive în orice dragoste, despre îndrăzneală și despre calcule pentru vremuri mai bune. Giuleștiul a învățat generații întregi să facă exces de ele.
Și mai e despre un stadion ca o sufragerie, în spatele căruia fluierau locomotivele înaintea meciului cu Hamburg și în fața căruia se duelau tipi în vârstă, care știau mai multe rezultate ca toate manualele de fotbal. Totul, în gerul intimidant din martie.
În fine, acest text e despre ce nu vom mai găsi în câtva timp, un fel de a respira și de a înțelege lucrurile, ceva bucurie și poezie în vânt și ploaie, un culcuș de weekend în care lumea își găsea pentru câteva ore tihna.
Pentru cei care au văzut acele văzduhuri complicate de pe Giulești, hai, steagurile sus pentru noua faimă, noua fală, noua realitate, chiar dacă nu va mai fi aceeași poveste.
Pentru cei care nu au apucat, îmi pare rău ca nu ați putut să vă bucurați de o bucată specială din această frumusețe perpetuă: adevărata casa a Rapidului.
{{text}}