Ladislau Bölöni vorbește despre omul din afara fotbalului, dezvăluindu-și pasiunile și concepția, fiind savuros sau acid, melancolic ori necruțător
Un om extrem de atent la detalii și foarte discret. Ladislau Bölöni îți poate arăta fotografii cu familia lui, cu casa lui de lângă Nisa, îți cere la schimb poze cu fiica.
Multe cuvinte apreciative îi pot contura portretul, dar cel mai bine bărbatul de 65 de ani poate fi descoperit prin ceea ce spune el însuși. Și nu-l interesează cum e interpretat, e învățat de decenii să fie el însuși ca o interpretare a conceptului "my way".
Se joacă din când în când cu ceasul lui Tissot, unul simplu, dar remarcabil.
- De ce ați ales să vă stabiliți în Franța, domnule Bölöni? OK, lucrați acum la Antwerp, aveți proprietăți la Budapesta și la Târgu Mureș, dar de ce sudul Franței?
- Acolo am terminat fotbalul și acolo m-am lansat ca antrenor. Eu am lucrat 10 ani la Nancy. Familia s-a stabilit acolo. Mai tot timpul mi-era frică să mă rup de fotbalul occidental pentru că eu nu simțeam că am suficientă bază. Eu am ales această soluție, mi-era că dacă plec în România, nu mă mai caută din Occident.
- Unde reprezintă pentru dumneavoastră acasă?
- Este deosebit de greu. Eu cred că acasă e acel loc unde, indiferent de cât timp nu am fost acolo, îmi revin reflexele... Târgu Mureș! Acolo e acasă. Chiar dacă locuiesc în Franța, în sud, chiar dacă am casă și la Budapesta.
- Ce vă place să mai faceți în afara fotbalului?
- Multe lucruri, mai puțin călătoria. Am fost mult prea mult timp departe de casă, așa că eu îmi doresc să fiu acasă. Voila, îmi place grădinăritul! Să ies afară la ora 8:00 și să intru în casă seara, e o plăcere când sunt în Franța. În ultimul an mi-am redescoperit pasiunea copilăriei mele.
- Care ar fi aceea?
- Eu când am fost mic am vrut să fiu fotbalist și tâmplar. Iar acum m-am apucat de renovarea mobilelor. Mă duc la talcioc, la târgul de vechituri, parcă așa se zice, și îmi cumpăr niște lucruri pe care eu le meșteresc. Doar mobilă. Le dau o formă, mă joc cu lemnul.
"Aș avea nevoie ca ziua să dureze măcar 48 de ore"
- Ce se mai întâmplă cu cartea? Parcă în 2011 ați demarat-o...
- Problema este că 24 de ore nu sunt suficiente pentru mine. Aș avea nevoie ca ziua să dureze măcar 48 de ore. Uite, acum vorbesc cu jurnaliștii în loc să scriu cartea! Am progresat, nu vreau să ofer un termen. Mă gândesc foarte mult la un titlu și aștept propuneri.
- Ne dezvăluiți câteva detalii?
- Va fi până la anul 1987, când am plecat din țară. Nu știu ce se așteaptă, nu știu dacă va crea interes pentru publicul românesc. Nu știu dacă pe cei de acasă îi interesează stilul meu, dacă le place sau nu. Ceea ce pot să spun este că perioada pe care o descriu este așa cum eu cred că s-au întâmplat lucrurile. Nu inventez nimic, pot să greșesc cu niște aprecieri, dar povestesc viața mea. Vorbesc și despre lucruri care n-au niciun fel de legătură cu fotbalul, ci cu mine și cu familia mea. Acum sunt la anul 1949, atunci se întâmplă ceva cu noi, cu ai mei, care a rămas definitiv întipărit în mintea noastră.
- Cum ați ales s-o scrieți?
- De mână și după aia o bat la mașină. O scriu în maghiară, mi-este mai ușor pentru a folosi termenii preciși, dar o să o traduc și în română dacă va fi interes.
"Îmi ridic vocea împotriva generației cu șapcă!"
- Mai scrieți scrisori celor dragi?
- Nu, telefonul a schimbat totul. Nu mai scriu o vedere lui maică-mea. Eu o sun în fiecare zi și vorbesc cu ea. La fel cu restul familiei. Perioada asta de carte poștală sau scrisoare a dispărut. Când am scris atunci la moartea lui Ilie Balaci - săracu', cum s-a dus?! -, a fost o scrisoare care s-a adresat unui prieten, unui om, care nu mai exista, simțeam nevoia să-i transmit un mic salut în acel fel. Sper că nu am deranjat prin asta pe nimeni.
- Vă plac gadget-urile de acum?
- Ce anume, ce sunt astea?
- Telefoane, laptopuri...
- O persoană le folosește pentru că aceste inovații sunt imposibil de evitat și sunt utile. Telefonul, internetul sunt lucruri deosebit de utile. Totuși îmi ridic vocea împotriva generației cu șapca invers! Eu am fost educat să-ți scoți șapca când intri într-o casă, cu rap-ul, "Fă-o pe mă-ta" sau nu știu ce, cel puțin astfel de versuri au apărut în Franța, nu știu dacă și-n România sunt. Nici tatuajele nu mă inspiră, râd de ele, le consider niște lucruri de... La mine nu mai vin cu șapca inversă.
"Suntem mai bogați, dar mai săraci totuși"
- Și nu aveți la echipă jucători cu șapca invers sau tatuați sau care ascultă muzică înainte de antrenament?!
- Când suntem împreună, astea sunt înlăturate. Telefonul nu poate suna la masă, când intru eu în vestiar, telefoanele nu pot fi prezente.
- Și e armată?
- OK, știu în ce epocă trăiesc. Trimit antrenorul secund înaintea mea și îi zic să le spună să oprească telefoanele, să eliberez drumul, ca să nu am conflicte. Cred că sunt utile, suntem mai bogați cu astea, dar cred că ne fac mai săraci. Dacă te uiți de multe ori la un grup de tineri, nu vorbesc, se joacă sau sunt în contact cu altcineva. Altceva, 'tu-i mama mă-sii!, înseamnă că noi, în viața noastră, nu ne-am concentrat la niciun meci că nu aveam muzică în căști. Eram toți tâmpiți, nu? Astăzi, intri în vestiar și vrei să spui ceva, trebuie să-și dea casca jos să te audă, că-i bubuie muzica. E o modă care unora le place, dar nu-mi place mie. În momentul în care lucrurile astea mă deranjează, eu intervin, așa mă simt eu bine! Ți-am mai zis și am spus tot timpul că sunt egoist. (râde)
"Aș vrea să mai am 28 de ani"
- Ce-ați fi făcut dacă nu era fotbalul?
- Cred că aș fi fost stomatolog. Am făcut 8 ani școala, nu 5, și asta ca să pot urma și fotbalul. Și-am făcut carte!
- Ați mai profesat între timp?
- Nu.
- Se mai face școală acum?
- Păi, eu sper că se face. Pe timpuri, am făcut și multe chestii nefolositoare. Și la Universitate trebuia să dau examen din Socialismul Științific, o prostie colosală! La școală, metodele evoluează, e normal. Ceea ce mă deranjează este această mare democrație care a sosit și care schimbă mult respectul profesorului. Eu am crescut cu relația elev-profesor, una de respect extraordinar.
- Unde ați da timpul înapoi?
- Aș vrea să am din nou 28 de ani. Ar fi fantastic.
Dintr-o altă lume
- Ce vă mai face plăcere la aproape 66 de ani?
- Îmi place să îngrijesc lucrurile în jurul meu, asta îmi dă satisfacție. Și vezi că sunt perfecționist și acum, tund firul de iarbă la milimetru și fac curat la linie! Când mă așez la masă și pot să-mi scriu amintirile, asta-mi dă satisfacție. Îmi face plăcere să intru în contact telefonic cu cei de acasă, și cu prietenii. Să conduc mașina nu îmi place, am condus destul, e plictisitor, nu îmi place să mă duc la cumpărături absolut deloc... Îmi place să ascult muzica care o consider muzica mea. Pe Leonard Cohen îl ascult mai tot timpul. Îl mai sun pe Valentin (n.r. Ceaușescu) în astfel de momente, că și el e nebun după Cohen. Îmi place Ivan Rebroff, apoi mai e Chopin (bate cu degetele, ca și cum ar interpreta la pian), cu asta pot să mă relaxez seara. Le pun pe YouTube.
- Ultima carte care v-a emoționat?
- Am recitit "Mă numesc roșu", al lui Orhan Pamuk. Ce meserie are omul ăsta, să găsească stilul ăsta, să povestească din diverse puncte de vedere, inclusiv culoarea roșu poate să gândească, să vorbească! Fabulos.
Gânguritul copilului și vuietul din Ghencea
- Cât de stresantă e meseria pe care o faceți la vârsta dumneavoastră?
- Este foarte stresantă, și înainte, dar mai ales după meci, dacă pierzi. Chiar îți pui anumite întrebări, dacă merită sau nu să continui. Dar în orice meserie poți să spui același lucru. Eu mi-am dat seama: am dat și am primit mult de la fotbal. Cred că balanța este egală. Și-apoi îți dai seama că totuși sunt lucruri mai importante decât fotbalul. Eu mi-am dat seama de asta. Știu că în viață fotbalul nu este totul.
- Ce ați schimba la dumneavoastră dacă ați putea?
- Să mă facă și mai bun? Poate să am mai mult curaj, mai mult tupeu. Să spui "da" e ușor. Dar să spui "nu" este mai greu. Tupeul ăsta să spui "nu", de a renunța la compromis, asta înseamnă să ai forță. Când trebuie să faci multe compromisuri, atunci pierzi.
- Care este cel mai frumos lucru din lume pentru dumneavoastră?
- (se emoționează pentru prima oară după o zi petrecută împreună, la discuții) Un lucru pe care nu pot să-l uit niciodată și consider că este sunetul cel mai frumos din cosmos, din Univers, este glasul sau gânguritul copilului nou-născut. Când eu am auzit pentru prima dată vocea fetei mele, a fost ceva extraordinar. Nu pot să uit până voi trece dincolo. Un alt sunet este vuietul acela când ieșeam din tunel din Ghencea. Ce putea să fie în stadionul ăla, ce au putut oamenii să creeze, aerul vibra, a fost ceva extraordinar!
- Fiica, Eszther, v-a călcat pe urme, într-o privință.
- Fiica mea e stomatolog. Ea stă la Nancy, dar cabinetul medical e la Metz. Foarte repede mi-am dat seama că ea e mult mai inteligentă și că e mai bine să nu mă amestec în ceea ce alege ea pentru că a ales bine, am norocul să pot afirma că mi-a creat numai satisfacții.
"Pe vremea mea, puteai fi medic, inginer, profesor sau economist. Mai puteai să fii avocat, dar toți securiștii au terminat Dreptul"
"«Dragă fotbalistule, nu vreau să-ți văd chiloții, poate mama sau tatăl tău ar vrea! Cât ești la echipa mea, respecți ce zic eu». Cam așa văd eu lucrurile și cred că mi-am câștigat acest drept de a impune"
"Mulți sunt descurcăreți și reușesc, bravo lor!"
"Cum vi se pare poporul român acum?" este o întrebare care-l pune pe gânduri. "Am auzit că foarte mulți pleacă în Anglia sau în Occident să lucreze. Nu-și găsesc soluții acasă, caută în altă parte. Uite, la piața de vechituri, foarte mulți români vin acolo. Lucrează pe cinstite, curăță o casă, au dreptul să ia tot, dar să lase curat în urma lor. Ei vin la piață și vând din ceea ce strâng. Își câștigă existența cinstit. Ceea ce este puțin trist, mulți vin, fac niște eforturi colosale, ca să poată să-și facă o casă cu mâinile lor. Încă suntem la un nivel foarte scăzut. Nu vorbesc despre ăia care vin și fac mult rău cuvântului "român". Foarte mulți sunt descurcăreți și reușesc. Acești oameni merită respect. Ei duc banii acasă, în România", a comentat românul de naționalitate maghiară, cum se caracterizează mereu.
{{text}}