La tribuna a doua, pe stadionul din Regie, octombrie părea luna perfectă. Cel puțin pentru spectatori.
Glumele cu perdea despre regim, semințele de floare, toamna blândă și mai ales prezența prințului fotbalului (atenție – va mai trece un timp până la încoronare, încă nu ajunsese rege) în echipa Sportului Studențesc animau atmosfera. El era oficial golgeterul campionatului. În ultima etapă, înscrisese de 6 ori în poarta celor de la… Scornicești. Adică acolo unde nici cu gândul nu îndrăzneai să crezi că cineva se poate întoarce umilit.
Studenții din Regie (cei cu carnete, nu fotbaliștii) intrau gratis la meciurile din campionat. Era o invitație pentru a umple tribunele, deseori goale. Printre pâlcurile de viitori ingineri erau „bătrâni” dezamăgiți de prestația Rapidului, care străbeau un kilometru prin Crângași în căutarea - pe teren și în tribune – a prospețimii „studenților”. Și, mai ales, se săturaseră de înjurat.
Unul dintre ei, astenic, se agita lângă grupul nostru mai mult decât fiecare dintre noi. Absența unei părți importante din dantură nu îl califica pentru semințe, așa că se mulțimea să își ducă batista în dreptul buzelor. Nu spunea nimic; ridica brațele spre cer în speranța că cineva acolo sus va scoate „ceața” dintre studenții de pe teren. Dintr-o dată, cel mai bun dintre ei s-a desprins la mijlocul terenului și a șutat cu stângul aproape de vinclu. Tribuna, în picioare, a scos un oftat puternic.
Lângă grupul nostru, „astenicul” și-a ridicat o mâna ca și cum îi curgea sânge din nas. Cu cealaltă mână încerca să își deschidă geaca în dreptului gâtului, să aspire mai mult.
-HAAAAAA….HAAAAAAAAA…
Noi nu eram de la Medicină, așa că ne-am speriat.
-Ce-ai tataie? Ți-e rău?
Omul nu ne băga în seamă, acum era cu ambele mâini la propriul gât.
-HAAAAAA… HAAAAAAAAA…
Noi ne-am făcut galbeni.
-Bă, chemați salvarea!
-Dă-i apă, dă-i apă!
Ne-am bulucit încurcați în jurul lui.
Imperturbabil, omul nostru a continuat.
-HAAAAAAA… HAAAGI, HAAAGI!
Ne-am prăbușit în hohote de râs. Susținătorul lui Gică Hagi reușise în final să-și exprime simpatia. Toată viața lui păruse a se agăța de acele strigăte înăbușite. Victoria lui asupra propriului corp era de fapt spectacolul vieții pe care îl căutau suporterii trecuți de prima tinerețe.
Doar tribuna ne privea nedumerită, spectacolul se mutase.
Peste ani, când „regele” făcea legea în echipa națională, amintirea lui HAAAAGI, HAAAAGI ne aducea pe față zâmbete complice.
Chiar și acum, când el este mai supărat ca niciodată. Pentru că acum trebuie să vândă din nou jucătorii cei mai buni. Viitorul și „Viitorul” – cu și fără ghilimele - trebuie să supraviețuiască. Și blazonul regelui. Poate că de aceea este abătut, de aceea înjură și strigă de pe margine. Se ceartă din nou cu jurnaliștii, ca pe vremea lui „Mustață, nu strâmba!”
Eu cred însă că este îndârjire, nu disperare.
Ne așteaptăm ca el să sclipească, precum în epoca prințului de altă dată.
Nu avem răbdare.
Cred însă că pentru echipa pe care o conduce, el este același HAAAGI din Regie.
{{text}}